Întâmplare și... speranță (Gheorghe Lupșe)

 

 

La o margine de țară

Într-o lungă zi de vară,

Un fecior trecea voios

Pe malul apei în jos.

Și era frumos feciorul

Strălucea în juru-i malul.

Era-nalt și mlădios

Ș-avea gândul luminos.

Nu cunoștea supărarea,

Nici dorul și nici durerea.

Avea sufletul curat,

Mulțumit și împăcat.

Avea ochii cum e mura,

Senină căutătura.

Era tânăr și voios

Și cânta mereu duios.

 

Într-o zi de primăvară

S-a dus la un târg de țară,

Într-un târg învecinat

Cu mai mulți feciori din sat.

 

Mergeau vorbind, pe cărare

Cu o mare nepăsare.

Și cum mergeau apăsat,

Au văzut departe-un sat.

 

Și-au grăbit pasul mai tare

S-ajungă mai iute-n vale.

Nicio vorbă n-au schimbat

Până ce-au intrat în sat.

 

 .........................................

 

Sub un plop, lâng-o fântână,

C-o cofă de lemn în mână,

Sta o fată și privea

Cu un câine-alăturea.

 

Privea lung în largul zării,

Cum s-apropiau feciorii

Ce treceau pe lângă ea

Fără-n seam-a-o băga.

Doar unul din ei rămase,

De ceilalți se depărtase

Și-o privi sfios, mirat,

Și apoi fugi săltat.

Că rămase mult în urmă

Ca un miel de a sa turmă.

I-a ajuns el gâfâind

Și-napoi mereu privind...

Feciorii când îl văzură

Ochii mari ei și-i făcură,

Că fârtatul lor frumos

Devenise rușinos.

 .................................

Fata porni pe cărare,

Câinele-o urmă agale.

Mergea-ncet și chibzuind

Și la fecioraș gândind.

 

Că-i plăcuse-a lui privire

Fără nicio șovăire,

Ochii negri și sfioși,

Ca și doi cărbuni lucioși.

 ...........................................

Când era pe la chindie,

Dintr-a lor călătorie

Feciorii se întorceau.

Veseli, glumeau și râdeau.  

Doar unul-i rămas în urmă

Veselia i se curmă.

Se-ndreaptă nepăsător

Pe urma fârtaților.

 

Gândul lui era la fată,

Inima-i neastâmpărată.

Se uita și nu vedea

De pietre se-mpiedica.

 

...........................................

 

Zilele care urmară

Pentru el fură povară.

În muncă nu avea spor;

Se-nvârtea neștiutor.

 

Inima-n piept i se zbate,

Doru-n ea nu-i mai încape.

Nu știe ce i-a venit:

E nebun sau necăjit?

               

Fata-i face întristarea;

Și își puse întrebarea: 

De-acuma a cui va fi,

Oare o va dobândi?

 

 

 

Povestea lui Codruț

  Viața îți oferă, din când în când, niște ocazii unice, oportunități, situații neașteptate sau mai știu eu cum să le numesc, de care, depinde de tine ce faci cu ele: ieși din zona de confort și le accepți, cu bucurie nedisimulată, cu toate că nu e ușor și te scoate din ritmul și rutina cu care erai deja obișnuit sau treci nepăsător pe lângă ele, spunându-ți (ca să nu te simți vinovat) că nu se poate, că nu e momentul, că nu-i treaba ta, că, dacă situația era alta, te implicai, dar așa… Și uite cum, într-un mod cu totul neașteptat, apare și în calea noastră o astfel de ocazie… Dar, mai bine să vă povestesc ce-am făcut noi în situația în care ne-am trezit prinși, fără voie…

  În duminica din 29 octombrie a acestui an (2023), zi de-acum înainte memorabilă pentru familia noastră, ne întorceam acasă din oraș cu mașina. Deja știam cum va decurge restul zilei: ascultăm „Vatra luminoasă” la radio, poate mai pozăm ceva interesant de prin grădină, mâncăm de prânz, ne uităm la televizor, poate și adormim nițel; apoi, făcându-se seară destul de repede, hrănim matracucile, ne jucăm puțin cu ele de-a smotocitul și… gata, ultima zi de weekend e ca și trecută… Deja cu aceste gânduri în minte, ajungem la noi pe stradă și… ne oprim, căci în fața noastră, se află mașina vecinului de vizavi, blocând accesul. El era afară din mașină, aplecându-se pe dedesubt, când dintr-o parte, când din alta. Nu știm ce se întâmplă, așa că Luci iese din mașină să vadă „ce și cum” și dacă poate ajuta cu ceva. Lipită de roata din față de pe partea stângă a mașinii, spre interior, se afla o mogâldeață albă, „stană de piatră” din care i se ghiceau doar lăbuțele. Speriată nu se știe din ce cauză, o zbughise de pe margine direct spre mașină, vecinul având prezența de spirit de a opri „brusc și subit”. Acum, se chinuia s-o scoată afară, pentru a-și putea continua drumul, dar micuța mogâldeață nu se lăsa dezlipită de roată, de zici că era sudată. „Să dau puțin înapoi?” îl întreabă pe Luci. „Nu, s-ar putea să se sperie și mai tare și să ajungă sub roată!” Cobor și eu și îi dau bastonul, poate reușește să ajungă mai bine la ea și s-o tragă afară de sub mașină. Într-un final, Luci reușește, fără a se mai ajuta de baston și, triumfător, ținând în brațe suflețelul patruped (căci asta era) speriat la culme, aștepta să se liniștească. Are blănița din jurul ochilor și urechile negre și un „pompon”, tot negru, deasupra codiței. În vârful capului „trona” un semicerc alungit, și el de culoarea tăciunelui. Firesc, ca și cum așa era normal, mă îndrept spre el, cu mersul meu de „pinguin”, cu brațele întinse. După ce se cuibărește, fiind la adăpost de orice pericol, intru în mașină. Este alintat și mângâiat de o altă vecină care tocmai venise acasă cu copiii, ajungându-se la concluzia că este abandonat, dar nu-l pot lua ei, căci deja au trei pisici și o cățelușă. Drumul fiind deblocat, mergem fiecare în treaba noastră.

  Ajungem acasă, unde intru cu piticul în brațe, cu grijă maximă, căci matracucile „dansează” în jurul meu, curioase să vadă ce „surpriză” le aduc. Având deja 10 căzături „la activ”, consider că e destul de bogată colecția mea, neavând nevoie să-i mai adaug un număr impar. O pornesc țintă spre baie, căci micuțul e murdar și plin de „musafiri săltăreți”. Dau drumul la duș, timp în care matracuca se tot ridica pe marginea vănii să vadă mai bine ce se întâmplă. O dau la o parte, continuând cu dușatul, mai ales că micuțul vrea să evadeze. Sub acțiunea șamponului, o parte dintre „musafiri” decide să părăsească „locuința” de până atunci, luând-o la vale, spre scurgere, odată cu apa. Șterg puiuțul cu un prosop de-al matracucilor și pun în funcțiune uscătorul de păr. Am scos, pe puțin, vreo 50 de purici din blănița micuțului. Vă las pe voi să ghiciți ce-am făcut, pe urmă, cu ei… Obosit de la toate emoțiile prin care trecuse până atunci, moleșit de la dușul cald de care avusese parte, puiuțul mi-a adormit în brațe. Parc-ar fi o jucărie de pluș, e moale ca o cârpă în mâinile mele… pufos și moale…

  Neavând în casă decât bobițe pentru seniori, Luci primește de la un vecin o conservă pentru pisici. Nici nu știu unde găsește vechiul vas al matracucii în care golește cam un sfert din conservă și-l pune pe pat. Piticul devorează conținutul într-o clipă, parcă nici nu respiră. Matracuca vede toate astea și bagă la cap, dar păstrează distanța.

  Toată după-masa ne-am petrecut-o umblând după fundul piciului, care nu poate fi lăsat singur, deocamdată: este „huiduit” de matracuci care-l simt și-l tratează ca pe un străin, cu toate că e doar „un copilaș”. Ieșim și în stradă cu el unde, vecinii, rând pe rând, îl „refuză” căci, văzând reacția matracucilor, suntem în stare să lăsăm să-l adopte altcineva. Nu-l vrea nimeni, așa că rămâne la noi, ca al treilea matracuc...

  Seara hrănim toată trupa și desfacem vechiul nostru pat în care ne vom îngrămădi să dormim. Doar noi, căci matracuca, simțindu-se trădată, decide să doarmă singură la etaj. Până învață să facă afară, piticul va dormi la parter, așa cum au făcut toți patrupezii pe care i-am avut până acum, timp de vreo două săptămâni, căci mi-ar fi imposibil să cobor scările de la mansardă de 2-3 ori pe noapte, cu un „bagaj” în brațe, când eu de-abia mă cobor pe mine…

  A doua zi mergem la veterinar, îl căutăm de cip să vedem dacă nu e al cuiva și, pentru că nu e, îl adoptăm cu acte în regulă. Încă nu știm cum să-l cheme, așa că, în locul numelui, spațiul rămâne gol, deocamdată… Plătim tot ce trebuie pentru el, consultație, deparazitări, vitamine, planificăm primul vaccin și ne întoarcem acasă, nu fără a trece pe la un magazin de unde cumpărăm și mâncare, și pătuț, și jucării, și zgardă…

  După vreo două zile, în care au loc și deparazitările micuțului, decidem că putem lăsa matracucile să se împrietenească cu el. Dar… vezi’ de treabă, îl mârâie, matracucul chiar săltând, fioros, buza, de cum se apropie, de zici că-i ciumat. Bine că măcar fug de cum îl văd că se apropie, căci noi, coadă după el, repetăm ca o moară stricată: „Flutur, nu-i voie!”, „Cino, nu-i voie!”… „Nu, nu, nu!” De fiecare dată când ies cu el afară, trec pe la matracuci și le las să-l miroase, să se obișnuiască cu el… Flutur deja dă semne că e ok, dar matracuca, „mâțucul” mic și alintat până atunci, vrea să-mi arate, clar și răspicat, că încă e supărată pe mine. Și încă nu i-a trecut, motiv pentru care stă toată ziua afară, fie ploaie, fie vânt, și nu intră înăuntru, oricât aș chema-o, până nu vine Luci acasă, cu el comportându-se foarte drăgăstos. Îmi storc creierii să-i înțeleg reacția și, până la urmă, „îmi pică fisa”: eu am adus în casă intrusul, hoțul de smotoceală și de iubire, eu l-am îmbăiat, l-am alintat… Ei, na! cată acum de împacă matracuca, convinge-o că „intrusul” e un fel de frățior mai mic, că nu le-a furat nimic din ce li se cuvenea lor, ei și lui Flutur… Și… „bagă mare” smotoceală cât încape, alintare și ce mai consideră Capucino că ar merita și nu primește din cauza „hoțului”. Rezultatul nu întârzie să apară, căci am ajuns de ne-am împăcat. Doar eu, mezinul matracuc încă mai are de așteptat… Flutur l-a acceptat deja, de cum îl prinde piticul, coada lui e pe post de jucărie. Și în mișcări începe să-l imite, de parc-ar fi tatăl cu fiul…

  Pentru că încă nu știam cum să-l cheme, strigându-l „hei!”, „pitic!”, „pici!” și mai știu eu cum, era musai să-l botezăm cumva, să știe că ăla e numele lui și să se obișnuiască cu el. Ne-am tot gândit și răzgândit, mai în glumă, mai în serios, de la Moka, la... Ducu, Certo Taz, Spot, Pepsi, Cico, Mască… Având în vedere numele deosebite ale matracucilor, trebuia un nume cam tot așa și micuțului matracuc. Chiar am glumit: pentru că seamănă cu Flutur, ce-ar fi să-i spunem… pui de Flutur, adică Molie? Haha, nu i se potrivește… Și totuși… cum să-l cheme? Pe când eram în parcare la veterinar pentru primul vaccin, Luci spune: „ce zici de… Codruț?” Eu repet: „Codruț… îmi place, ăsta rămâne…!”

  Și uite-așa, ne-am trezit cu Codruț, cel de-al treilea matracuc, ca făcând parte din familia noastră. Ne-a schimbat complet ritmul și rutina cu care eram obișnuiți, încă e o nebunie în casa noastră… o nebunie minunată… Dar, nu pot să nu mă întreb: ce ar fi fost de capul bietului Codruț, dacă nu ne-am fi intersectat cu el în acea duminică, la sfârșit de octombrie? 

 

Chiriașii

  S-a întâmplat într-o vară din anii trecuți, când mansarda noastră, neamenajată încă, era folosită pentru uscat haine. Luci a pus sfoară rezistentă pentru rufe de jur-împrejur, pe diagonală, de-a stînga și de-a dreapta grinzilor, astfel că era loc suficient să întindem acolo o grămadă de haine, pături, lenjerii de pat… în fine, mansarda noastră se transformase într-o uscătorie. Ca să fim și mai „eficienți” și să utilizăm spațiul în totalitate, nu doar partea aeriană, tot acolo puneam, în saci de rafie sau de plastic, după cum se nimerea să existe în momentul respectiv prin casă, hainele de vară sau de iarnă, în funcție de anotimp… Dar era chiar bine, căci fiind umbră, vântul care adia prin „ușa” veșnic deschisă de la balcon (pe unde era și intrarea, cu ajutorul unei scări), făcea ca hainele să se usuce destul de repede. La fiecare tură de spălat, ne făceam „exercițiile” de sus-jos, jos-sus, cu hainele urcând sau coborând, în funcție de situație și, la fel făceam la fiecare început sau sfârșit de sezon, cu sacii plini de haine sau de papuci.

  Pe când a fost gata și terasa… nu ne-a mai venit să „vizităm” atât de des mansarda nefinalizată, cumpărându-ne uscătoare. Era mult mai comod să întindem acolo hainele pe terasa care devenise locul nostru de relaxare. Aici luam masa, aici era și balansoarul pe care citeam ore întregi și tot pe terasă ne petreceam serile de vară până se întuneca. Dar și atunci, făceam lumină, căci nu ne venea să intrăm înăuntru, atât de plăcut era afară. Și acolo, într-o seară, am auzit, primele bâzâituri, mult mai sonore decât ale bietelor albinuțe atrase de lumina becului și de florile din ghivece. Ridicând privirea, am văzut vreo două-trei „albinoaie”, viespoi sau ce erau, oricum, mult mai mari decât ar arăta o albină obișnuită sau o viespe. Nu ne-am făcut probleme, cine știe ce „gâze” or mai fi și alea… Ș-apoi, asta se întâmpla doar seara, după ce aprindeam becul. Dar și la baie, dacă foloseam întrerupătorul, se auzeau astfel de bâzâituri. Azi așa, mâine așa, până într-o zi când Luci, urcând la mansardă cu niște pături, coboară rapid și-mi dă de veste: „Cred că avem niște „chiriași” la etaj… Ar trebui să evităm să mai urcăm… ” Ce faceee? Avem „chiriași”? Musai să verific, să văd despre ce-i vorba… Urc cu grijă, cu Luci pe urmele mele și… nu-mi vine să cred ce mi-e dat să văd: în partea stângă, „sudată” direct de grinzi și de acoperiș, un fel de… cochilie, cam așa cum au melcii ce-și poartă casa în spinare… Dar era imensă, mai mare de o jumătate de metru, mult mai mare… Nu știam unde era intrarea, dar nici n-am stat să investighez, căci din afară, pe la partea respectivă de acoperiș se auzeau bâzâituri, de genul celor pe care le auzeam seara pe terasă, la lumina becului… dar mult mai multe… Mi-e frică să mă apropii, așa că fac stânga-mprejur și cobor repede…

   Și… cam gata cu liniștea și armonia… Nu-mi mai venea să stau seara pe terasă, când știam că la etaj avem astfel de… chiriași… Pe când se însera, cum auzeam cunoscutele „bâzâituri” intram în casă și închideam rapid ușa, nu cumva să ne trezim cu vreuna înăuntru. Îmi era frică și să țin la baie geamul deschis, căci pe vremea aceea nu aveam plasă de protecție împotriva insectelor… Cu toate că ziua nu vedeam nici urmă de chiriași (or fi la „serviciu”, cine știe?), nu mă puteam gândi decât la ei… Dar gândurile mele nu erau chiar... duioase, de dragoste, așa cum se gândește iubita la dragul ei drag, ci erau așa, mai brutale: cum de ne-am trezit, taman la noi în mansardă, cu asemenea… bâzdâganii? Cum or fi reușit să-și ridice casa atât de rapid, când noi deja de câțiva ani ne-am apucat și mai avem atât de mult de lucru la ea? Și, mai ales, cum să facem să… evacuăm chiriașii nedoriți, căci, evident, nu putem conviețui așa pe mai departe?

  După câteva „investigații” întreprinse de tati la fața locului, acesta și-a dat seama cam despre ce fel de… „lighioane” este vorba: lupul-albinelor. De ce ne-au ales taman pe noi? Pentru că vecinul are stupi cu albine și, cum aceste viespi uriașe se hrănesc cu nectar, polen, dar vânează și albine pe care le omoară și le duc larvelor ca hrană, casa lor era numa’ bine „construită” în apropiere. Buuun, de-acum trebuie să chemăm pe cineva, nu știu, persoane autorizate care să rezolve problema. Dar… cine s-ar încumeta să se ocupe? Sună tati la o firmă de deratizare care avea sediul în apropiere, la noi în cartier. Răspunsul nu întârzie să apară: nu pot trimite pe nimeni să ne ajute, căci la o astfel de procedură, câțiva muncitori au fost înțepați, de au necesitat spitalizare, cu suport financiar din partea firmei. Tati nu se descurajează, ci încearcă la primărie: nu au persoane specializate pentru așa ceva. La poliție și la pompieri, același rezultat. Până și la ziar s-a interesat, fără nicio rezolvare. Măi, să fie! că treaba devine chiar serioasă, fără posibilități de soluționare. Vă dați seama că, după cele aflate de curând, chiar nu mai aveam de gând să lăsăm „chiriașii” să locuiască în continuare la noi, cu sau fără „contract de închiriere”. Doar că nu ne-am gândit că va fi atât de greu să-i expulzăm din... locuință.

  Salvarea a venit tot de la firma de deratizare unde se interesase tati la început. Fiul patronului s-a încumetat, pe răspunderea lui în caz că se întâmplă ceva, să vină să ne ajute (vorba vine, „să ne ajute”, căci pe noi ne-a pus să stăm înăuntru, să nu ne mai poarte și nouă grija că am putea păți ceva, între timp). Apoi, s-a echipat corespunzător într-un combinezon alb, așa cum am văzut că au apicultorii, acoperindu-l din cap până-n picioare, cu ochelari, cu mănuși groase și cu un spray special și a urcat în pod, unde erau „chiriașii”. A dat cu spray din belșug, pentru a anihila viespile din „locuință” și din jurul acesteia. Tati îi confecționase o prăjină lungă cu care s-a ajutat să dea jos cochilia pe care a tras-o într-un sac mare, cam ca cele folosite la tomberoane, timp în care dădea în mod constant cu spray, pentru a se apăra de viespile nervoase. Nu știu ce a făcut cu sacul, habar n-am! dar nici nu m-a interesat, ducă-l și facă ce-o vrea cu el. Oricum, după finalizarea operațiunii, ne-a spus să nu ieșim pe-afară în ziua aceea, căci seara, când vor veni acasă viespile plecate, vor fi tare furioase și n-ar fi indicat să dăm nas în nas cu ele.

  Cam așa ne-am scăpat și noi, și albinele vecine, de viespile uriașe, denumite „lupul albinelor”. Niciodată nu ne-am mai confruntat cu o situație asemănătoare și, sincer, nici nu ne-am fi dorit. Dar cred că astfel de „chiriași”, nimeni nu-și dorește să aibă...

 

Una dintre vecinele noastre albine, în timpul orelor de program...

 

Balada unui greier mic (George Topîrceanu)

Peste dealuri zgribulite,

Peste țarini zdrențuite,

A venit așa, deodată, 

Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă și zăludă,

Botezând natura udă

C-un mănunchi de ciumafai,-

Când se scutură de ciudă,

Împrejurul ei departe

Risipește-n evantai

 

Ploi mărunte, 

Frunze moarte, 

Stropi de tină,

Guturai...

 

Și cum vine de la munte,

Blestemând

Și lăcrimând,

Toți ciulinii de pe vale 

Se pitesc prin văgăuni,

Iar măceșii de pe câmpuri

O întâmpină în cale

Cu grăbite plecăciuni...

Doar pe coastă, la urcuș,

Din căsuța lui de humă

A ieșit un greieruș,

Negru, mic, muiat în tuș

Și pe-aripi pudrat cu brumă:

 

„-Cri-cri-cri

Toamnă gri,

Nu credeam c-o să mai vii

Înainte de Crăciun,

Că puteam și eu s-adun

O grăunță cât de mică,

Ca să nu cer împrumut

La vecina mea furnică.

Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,-

Și-apoi umple lumea toată

Că m-am dus și i-am cerut...

Dar de-acuș

Zise el cu glas sfârșit

Ridicând un picioruș,-

Dar de-acuș s-a isprăvit...

 

Cri-cri-cri

Toamnă gtri,

Tare-s mic și necăjit!”

 

n-ați/na-ți

                                 n-ați

De ce n-ați învățat pentru astăzi?

Voi n-ați face așa ceva, nu vă cred în stare de un asemenea comportament...

N-ați vrea să veniți cu mine?

Știu că n-ați putea dormi liniștiți dacă ați face o faptă rea.

N-ați auzit că astăzi nu facem ore?

                                na-ți

-Na-ți și ție un covrig! 

-Nu vreau nimic de la tine, așa că na-ți banii înapoi!

-Na-ți haina asta, că tare frig s-a făcut!

Întrebare (Gheorghe Lupșe)

Ce am eu oare cu tine

Că te văd mereu în vis,

Și îmi place mult de tine

Dar tot nu ți-o spun deschis?

De ce tac când îmi vorbești,

De ce nu pot să-ți răspund

Chiar despre-un lucru mărunt,

Așa-i oare când iubești?

Nu știu, n-am eu altă treabă,

N-am ceva să mă desmierd?

N-am, că numai tu-mi ești dragă

Și n-aș vrea ca să te pierd... 

Balul

  Dacă primăvara, copacii se înveșmântează în frișcă, popcorn și bezele cu aromă de căpșuni, cu toamna este o altă poveste… Dar ce zic eu poveste, ci un adevărat basm… Căci nu se putea ca, dacă la „un nou început”, copacii, „înțoliți” de sărbătoare, aniversează Primăvara, Toamna să se lase mai prejos… Totul se petrece, însă, așa… pe nesimțite, pic cu pic, că nici nu poți să știi exact ziua sau ceasul când începe… Un cuib de barză rămas de izbeliște, o adiere ușoară de vânt, puțin mai „altfel” decât de obicei, o frunză care s-a hotărât să se joace de-a zborul, luându-se la întrecere cu o vrăbiuță și… Septembrie dispare din peisaj, luându-i locul surata ei, Octombrie, luna în care, an de an, se anunță mare bal…

  Și iată că forfota începe, pregătirile sunt în toi, totul trebuie să fie gata la timp. Copacii își pregătesc culorile, neprecupețind niciun efort, făcându-și provizii de miere, caramel, ciocolată cu lapte, capucino sau chiar… cafea… Apoi, cu șevaletele în „brațele” lor mai viguroase ori mai fragile, cu pensulele „la purtător”, se pictează unii pe alții cu mare artă și ochi de artist. Dacă pornesc la treabă, colorând o frunză-două, balul, fiind pe cale să înceapă, se grăbesc să-și termine de înfrumusețat veșmintele… „Hai mai la lumină, să te văd mai bine!” își spun ei unii altora. Pensulele nu mai fac față, motiv pentru care se folosește bidineaua… Și numa’ ce se aruncă în stânga un strop de miere… în dreapta niște praf de scorțișoară, șofran sau turmeric… Maiestoasele pelerine se dantelează cu caramel, ciocolată sau capucino, după preferințe, iar pe la poalele rochiilor nu strică niște cafea… totul parcă într-o joacă, într-o bucurie care, atunci când balul este în toi, sunt de o frumusețe aproape ireală…

  Miss Stejărescu, cu aur și argint în pletele-i fluturânde, valsează cu o grație desăvârșită, avându-l ca partener pe junele Mesteacăn, în timp ce Arinul și Carpenul discută îmbujorați la un pahar de must... Oare ce sentimente îi încearcă, privind în jur? O umbră de tristețe? Nostalgie... amintindu-și de balurile din anii trecuți, când erau și ei nițel mai tineri? O aromă de struguri și de castane coapte în jar învăluie aerul. Plopul, cam țeapăn în costumul lui, își aranjează cravata, iar Fagul, Salcia, Gorunul, Frasinul și Ulmul tocmai au încins o horă… Vântul, amețit de euforia balului, se strecoară printre invitați, prinzându-se și el în horă și învârtindu-se repede, din ce în ce mai repede… Toți se simt minunat, subjugați unei vrăji magice, de neînțeles...

  Luna Octombrie, gazda petrecerii, înveșmântată într-o rochie superbă, imprimată cu toate culorile toamnei, își mângâie cu privirea invitații și zâmbește fericită: da, și balul din acest an și-a împlinit menirea...