Surda n-aude, dar le potrivește (George Budoi)

-Bună ziua, babă Leană!

-Ia, mănânc un pic de slană.

-Mătușico, bre, ești surdă?

-Nu doar slană, ci și urdă.

 

-Câți ani ai, cât ai etatea?

-O duc greu cu sănătatea.

-Ai trecut de nouăzeci?

-Mi-am făcut și loc de veci.

 

-Te-ai grijit, te-ai spovedit?

-Mă dor șalele cumplit.

-Mergi la doctor, iei pastile?

-Cât vrea Domnul să-mi dea zile.

 

-Mai ai vin în damigeană?

-Îi fac moșului pomană.

-Babă Leno,-ți place țuica?

-Să trăiești, mânca-te-ar muica! 

-Păsări ai, niscai găini?

-Am vecinii buni, blajini.

-Te-ntreb iar, mata ești surdă?

-Am și-o ciorbă de leurdă.

-Ții mâncarea-n frigider?

-Cu oțet și cu piper.

-Babo, îți bați joc de mine?

--De, nepoate, cât o ține!...

Prin țări străine...

  Văzând cât de greu puteam pune un ban deoparte din salariile noastre, la fel ca mulți alții, și pe noi ne-a bătut gândul să încercăm să ne „căpătuim” prin alte țări străine. Avea Luci un prieten, un fost coleg din liceu cu care s-a înțeles foarte bine (mi-a fost coleg și mie la postliceală) și care ajunsese, într-un final, în Portugalia unde se stabilise cu gândul să-și facă un rost. Încă mai ținea legătura cu noi și l-a chemat și pe Luci, nu o dată, să meargă și el. Așa am ajuns, la aproape patru ani de la căsătorie, să îndrăznim să visăm și noi la „ce-ar fi dacă…” Atât de mulți au reușit, noi de ce n-am putea? Ne-am hotărât să meargă el prima dată, să vadă ce și cum și, dacă era ok și aș fi avut șanse să-mi găsesc și eu ceva de lucru, să-l urmez. Pe vremea aceea, puteai să stai într-o țară străină maxim trei luni, fără să ai probleme, ca și cum te-ai fi dus într-o vacanță.

  Și, iată-ne într-o zi de primăvară din 2003, dimineața devreme în jurul orei trei și jumătate, luându-ne rămas-bun pentru o perioadă de trei luni, dacă totul mergea bine. Era cea mai lungă perioadă de timp în care am fi stat despărțiți de când ne căsătorisem. Ne-am consolat că o facem pentru noi, că ar fi prețul unui sacrificiu pentru a ne fi mai bine…

  Dar, nu ne era deloc ușor, nici mie, nici lui... Am stat îngrijorată zile întregi până am primit un semn de viață de la el, cum că a ajuns în siguranță, că este bine. La serviciu, telefonul nu mă părăsea nici măcar când aveam de mers la baie. Dacă suna taman atunci?

  Acasă, îmi era la fel de greu singură, fiind doar eu și cu Mira, cățelușa mioritic care-mi mai ținea de urât. Nu știam decât acasă-serviciu și serviciu - acasă la ai mei - acasă la mine. Căci, vrând să strâng și eu bani, să vadă Luci că n-a plecat degeaba, treceam pe la mami să mănânc (cică, să economisesc bani), plătind doar taxele și mâncarea pentru Mira. Săptămânile treceau una după alta, cu aceeași rutină, uneori și cu un telefon de la Luci, telefon așteptat cu multă nerăbdare, cu lacrimi și dor nespus, din partea amândurora. În plus, față de convorbirile rare și scurte de la telefon, căci erau scumpe, totul s-a rezumat la o vedere (din partea lui) și o scrisoare (din partea mea), dar... era prea puțin... El lucra în construcții, la finisări interioare, singur într-o casă mare, în jur de 8-9 ore pe zi. Locuia cu prietenul nostru și încă un bărbat, tot român, gospodărindu-se singuri cum puteau. Ca să poată rezista, și-a făcut un mic jurnal în care-și făcea timp să scrie când dorul de casă era prea mare. Încă îl mai are și, citind acum din el, mi-l imaginez singur, fără familie alături, într-o țară străină în care simțea că nu-și găsește locul, că nu-i aparține și în care nu se vedea în viitor, de toate astea dându-și seama pe parcurs, pe măsură ce treceau zilele și săptămânile.

  Cel mai greu mi se părea în weekend. Atunci aveam mai mult timp liber, atunci gândurile zburdau de-a valma în capul meu… Pe măsură ce trecea timpul, gândul plecării apărea în fața mea din ce în ce mai pregnant… Voiam să plec, să fiu cu Luci, căci asta nu-i viață, unul aici, celălalt acolo… Câte căsătorii nu s-au destrămat din cauza distanței... Dar… să plec… să-i las pe mami, pe tati, pe bunica, pe toți ceilalți...? Să nu-mi mai văd nepoții, să mă cunoască doar din poze? Să nu-mi mai văd orașul de care-mi era dor și dacă lipseam doar câteva zile? Să n-o mai văd pe Mira, ea cui i-ar rămîne...? Am crescut-o de micuță, cred că ar muri fără noi... Și mă tot frământam de una singură…

  Într-o seară, m-a apucat o frică teribilă, așa că am sunat-o pe mami, spunându-i panicată că am auzit gălăgie în fundul curții. Doar câteva minute au trecut până a fost la mine la poartă. Verificând, n-a găsit nimic în neregulă, nu știu ce-oi fi auzit de m-am speriat așa de tare… Într-o altă zi, într-o seară de vineri mai exact, m-am uitat la un film de groază și, de frică, am adus-o pe Mira în casă, cu toate că ea, fiind din rasa ciobănesc mioritic, era obișnuită să doarmă afară. Până a doua zi dimineață pe la nouă, nu i-am dat drumul, așa de frică mi-a fost. Ciudat mai funcționează și autosugestia asta… În aceeași zi, am mers în lemnărie și, cotrobăind printre sculele lui Luci, mi-am adus înăuntru un topor pe care l-am pus la îndemână sub pat. Ee, că era deja altceva… Cum auzeam ceva suspect, cum întindeam mâna după topor, strângându-l bine. Nu-mi mai era frică...

  Vorbind cu Luci la telefon, ne-am decis amândoi că mai bine vine el acasă. Era convins că n-aș rezista dorului de țară și de ai mei. Știam că are dreptate, doar nu pentru asta mă frământam nopțile, neputând să dorm? Sunt persoane altfel construite, din alt „aluat” decât noi, care-și pot găsi locul oriunde în lume, pe când noi aveam rădăcinile bine înfipte în țara în care ne-am născut. Urma, deci, să vină acasă, însă nu mi-a spus exact data când vine. Dar, nu-i nimic, căci i-am făcut o primire demnă de o soție iubitoare care-și așteaptă cu nerăbdare bărbatul...

  Astfel, într-o noapte, pe la ora două, aud că oprește o mașină în fața porții. Mira latră nervoasă. Întind mâna sub pat, iau toporul și-l strâng bine în palmă. Mă ridic tiptil și mă strecor, ca un hoț, în propria mea casă, până la geam. Încerc să mă uit discret pe fereastră, dar e prea întuneric. Cineva sare gardul în curte. Simt cum inima-mi bubuie-n piept, de parcă vrea să iasă afară, nebuna. Strâng mai bine toporul în mâna stângă, în timp ce cu dreapta încerc să deschid fără zgomot ușa de la cameră. Mașina e tot afară, cu motorul pornit. Se aud bătăi în ușă. Vaaaai, simt că mă ia cu leșin… Încerc să-mi fac curaj, să disting silueta întunecată de la intrare, dar nu reușesc. Se aude o voce de bărbat dinspre mașină, întreabă ceva și râde, dar nu-mi dau seama ce zice, căci Mira latră în continuare. Doar când i se răspunde, cățelușa își schimbă lătratul în scheunat și-i recunosc vocea lui Luci care bătea la ușă. Încă cu toporul în mână, fug la ușă, o deschid și mă arunc în brațele lui. Era aproape să cădem amândoi, căci Luci, văzând în semiîntuneric pe cineva năpustindu-se asupra lui cu toporul în mână, înlemnise în cadrul ușii. Își revine repede și, de cum intrăm în casă, mașina dispare în noapte, de parcă nici n-ar fi fost…

  Două luni și trei săptămâni, la atât s-a redus experiența cu „căpătuitul” și țările străine în familia noastră. Dar, oricum, primirea pe care i-o făcusem când a revenit acasă a rămas de pomină, și acum ne amuzăm când ne amintim...

 

 

Balada morții (George Topîrceanu)

Cobora pe Topolog

Dintre munți, la vale...

Și la umbra unui stog

A căzut din cale.

În ce vară? În ce an?

Anii trec ca apa...

El era drumeț sărman

Muncitor cu sapa.

Oamenii l-au îngropat

Într-un loc aiurea,

Unde drumul către sat

Taie-n lung pădurea.

Și de-atunci, lângă mormânt,

Plopi cu frunză rară

S-au zbătut ușor în vânt,

Zile lungi de vară.

Soarele spre asfințit

Și-a urmat cărarea.

Zi cu zi l-au troienit

Vremea și uitarea.

 

Dimineața ca un fum

Urcă pe coline,

Zvon de glasuri dinspre drum

Până-n preajmă-i vine.

 

Peste vârfuri lunecând 

În argint, condurii

Înfioară când și când

Liniștea pădurii...

Numai colo-ntr-un frunzar

Galben în lumină,

Stă pe-o creangă de arțar

Pasăre străină.

 

Stă și-așteaptă fără glas

Parcă - să măsoare

Cum se mută, ceas cu ceas,

Umbra după soare...

 

*

 

Astflel, tot mai neștiut

Spre adânc îl fură

Și-l îngroapă-n sânu-i mut

Veșnica Natură.

Vara trece; pe cărări

Frunza-n codru sună.

Trec cernite înserări,

Nopți adânci cu lună.

Iar când norii-nvăluiesc

Alba nopții Doamnă,

Peste groapa lui pornesc

Vânturi lungi de toamnă...

Mini Pavlova puțin mai… altfel

  La fiecare sărbătoare importantă făceam aceleași prăjituri. Ajunsese un fel de tradiție, să le avem pe masă doar de Paști și de Crăciun. Astfel, câțiva ani la rând am făcut Șumeghe… până într-un an când crema mi-a ieșit un fel de „… Ozana cea frumos curgătoare...” (vorba lui Creangă) și, ținând-o în frigider până la inventarea unei alte rețete care s-o cuprindă, aceasta s-a răzvrătit și „a fugit” din bolul în care o pusesem, mânjindu-mi frigiderul pe dinăuntru de sus până jos. După acest „succes” răsunător care m-a costat niște timp în plus (ca să nu mai zic și de ingrediente), m-am răzvrătit și eu, scoțând biata prăjitură definitiv din meniul de sărbători. Dacă voiam Șumeghe, mergeam la fratele meu să mănânc, căci și el o făcea de sărbători. Apoi, mai era nelipsitul Snikers, care, pe vremea aceea, neștiind cum se cheamă, l-am numit „Prăjitura cu ciocolată albă”; după ce primisem rețeta de la un prieten, fost coleg de facultate, ani la rând această prăjitură era nelipsită de la masa de sărbători. Sărățelele deveniseră și ele parte din tradiție, încă de pe vremea când trăia mama și făceam împreună două porții, bucurându-ne de timpul petrecut împreună. Dacă era înainte de Crăciun, sărățelele erau însoțite și de colinde (vaaaai, ce amintiri minunate îmi trezesc sărățelele astea! clar, ele vor fi pentru totdeauna parte din tradiție, orice-ar fi...) Cornulețele cu rahat au intrat recent în meniul nostru, rețeta primind-o de la o cunoștință a soțului, fostă bucătăreasă ieșită deja la pensie, dar dornică de a împărtăși din secretele într-ale bucătăritului și celor mai puțin experimentați.

  Astfel, înainte cu vreo săptămână de sărbătoarea care urma să aibă loc, făceam o incursiune printre rețetele prăjiturilor „medaliate” ca să știu exact de ce ingrediente am nevoie. Dar anul acesta, înainte de Paști, dând cu ochii de Snickers, mi-am zis că ar trebui să-l înlocuiesc cu altceva... Prea știam prăjitura asta pe dinafară, nu ne mai oferea emoția de pe la începuturi, când ne dădea pe spate cu un „Uaaau, ce bună e!” Dar cu ce s-o înlocuiesc? Și mi-am amintit cum, cu vreo lună înainte, am dat în „Orășenii de la țară” peste o rețetă a unei prietene virtuale foarte dragi mie și atunci spusesem c-am s-o încerc și eu de Paști: Mini Pavlova. Avea și explicații cum se procedează la fiecare etapă și chiar nu părea deloc greu de făcut. Și mi-am zis că ar fi tocmai ce am avea nevoie, nemailuând în seamă sfatul lui Luci care-mi spunea de ani de zile: „Dacă vrei să încerci ceva nou de sărbători, fă o demonstrație înainte, să vezi dacă-ți iese!” Ce demonstrație, nu scrie clar cum se face? N-ai cum da greș la această prăjitură când, la ce explicații există, mai că se face singură. Am luat „la puricat” rețeta de pe telefon, căci avea și poze cu explicațiile de rigoare și m-am pus pe treabă, mai mult de pe scaun, căci, fiind deja seară (dacă și prietena mea în acea perioadă a zilei o făcuse, am zis să respect întru totul rețeta), eram obosită, iar picioarele nu mai voiau să mă asculte. Și fac totul „ca la carte”, mai bine zis „ca la telefon”, ajungând până la faza cu poschul. Aveam unul cumpărat cu tot ce trebuie pentru ornat torturile. Dar e destul de mic, maglavaisul mult și nici mâinile nu mai vor să-mi fie de ajutor, simțindu-le și pe ele grele, ca de plumb. După ce mă chinui cu poschul și fac vreo cinci grămăjoare pe hârtia de copt din tavă și văd și cât material mai am, mă gândesc că aș avea nevoie de vreo cinci tăvi și tot n-aș termina cu făcutul coșulețelor. Plus că trebuie să stea în cuptor trei ore la 90 de grade și apoi încă două-trei ore fără a deschide cuptorul. Fac o socoteală în minte câte ore ar fi nevoie în total pentru o astfel de misiune și, pentru că-mi dă „cu virgulă”… mă hotărăsc rapid: iau o spatulă și întind tot maglavaisul în tavă... Asta are să fie o „Mega-gigantică Pavlova”… Apoi o bag în cuptor la temperatura potrivită și mă mai chinui cu somnul, să nu adorm vreme de trei ore… Pe la douăsprezece noaptea închid cuptorul și de-abia mai am putere să mă târăsc până în dormitor unde mă arunc în pat și adorm instantaneu, visând o mulțime de coșulețe din albuș, albe, pufoase și delicate...

  A doua zi, primul lucru după ce mă trezesc și-mi fac exercițiile, merg la cuptor și-l deschid, dar… coșulețele nicăieri… În locul lor, pot să-mi admir „Mega-gigantica Pavlova”… Sunt nițel dezamăgită, nu atât de lipsa coșulețelor pe care doar le visasem, cât pentru că o margine a foii de albuș pare cam clicoasă, parcă n-ar fi fost coaptă suficient. Nu-i nimic, o mai bag la cuptor pentru o jumătate de oră, să zicem la... 100 de grade, să se facă cum trebuie, nu? Dar ce-are prăjitura asta? că după ce o scot a doua oară din cuptor, pare tot clicoasă, dar în altă margine (oi fi întors tava)? O mai bag o dată, se știe doar că a treia oară e cu noroc…

  Ei bine, după ce „Mega-gigantica Pavlova” mea e scoasă din cuptor pentru a treia oară, mă uit la tăblia din albuș și nu știu ce să fac cu ea… Pentru că n-am vreme acum de experimente, o împachetez și o duc în birou la răcoare, gândindu-mă că, după ce or trece sărbătorile, ne-om putea ocupa de ea mai pe îndelete…

  La vreo două săptămâni de la această întâmplare, având ceva de lucru în birou, mă împiedic de… Mini Pavlova mea, care, fie vorba între noi, numai mini nu era… Oare o mai fi bună? O despachetez și rup un colțișor. Ooo, da’ încă ce bună! Pun mâna pe telefon și-l sun pe Luci să cumpere un spray cu frișcă și niște fructe de pădure (zmeură și afine) că avem desert pe duminică. Și iacătă că, în data de 19 mai, sus-numita mea Pavlova este ruptă în bucăți și ornată cu ingredintele necesare cumpărate de Luci. Acuma, după ornare, parcă seamănă nițel cu Mini Pavlova din „Orășeni la țară”. De gust… nu vă mai spun, e super-delicioasă… Clar, o mai fac și altădată! 

 

săi/să-i

                        săi

Nu toți copiii săi au făcut studii superioare.

Ai săi nu l-au lăsat în tabără.

Profesorii săi sunt foarte bine pregătiți.

Dintre toți ai săi doar câțiva s-au hotărât să se ofere ca voluntari.

Cei mai drăguți câini pe care i-am văzut vreodată sunt ai săi.

                        să-i

N-o să-i audă niciodată cântând.

Să-i spună și lui dacă a aflat ceva util. 

Nu uita să-i dai și lui de știre!

Știu doar că vrea să-i facă de râs în fața tuturor invitaților.

Oare ar trebui să-i cumpăr un cadou?

Cum să ne rugăm (Petre Dulfu)

Spre a se ruga, Iisus,

într-un loc pustiu s-a dus.

Ruga când își isprăvi,

Un învățăcel veni:

-Să ne-nveți (grăitu-i-a)

Și pe noi a ne ruga.

Domnu-a zis: -Când vă rugați,

Astfel voi să cuvântați:

Și cu glasul răspicat,

„Tatăl nostru” i-a-nvățat:

Ruga ce, pân-azi de-atunci

Și bătrâni o zic și prunci.

 

Le-a mai spus Iisus apoi:

 

-Dacă unul dintre voi

Merge-va și-n geam va bate

La un prieten pe-nnoptate:

-Dă-mi trei pâni azi împrumut,

 Căci un oaspe mi-a căzut!

Iar din casă, cel rugat,

Va răspunde: -Sunt în pat!

Pruncii adormitu-mi-au;

Nu pot să mă scol să-ți dau!

Și cellalt grăi-va iară,

Mai stăruitor, de-afară:

-Fii bun!... Oaspele sosit,

Mi-e prieten mult iubit!

N-am ce-i pune înainte!

Hai, și-mi dă! te rog, fierbinte!

Drept vă spun! de n-o să vie

 Ca să-i dea din prietenie:

Va-mplini a lui rugare

Pentru stăruință mare!

..........................................

Iată, deci, povața mea:

Cereți și-o să vi se dea;

Căutați și veți afla;

Bateți!... vi s-o descuia!...

Fiul tău de-ți cere pâine:

Piatră tu să-i dai îți vine?

Pește el cerând mâncare:

Poți să-i dai un șarpe oare?

..........................................

Dacă voi cei răi, deci știți

Bunătăți să dăruiți

La ai voștri fii, cu cât

Mai vârtos Cel Preamărit

Și Preabun va da din cer

Bunuri celor care-i cer!

 

 

Peripeții din cel mai frumos concediu

  După o perioadă de 13 ani în care nu mai fusesem în concediu împreună (nu ne nimerisem să fim amândoi liberi în același timp) și după aproape un an de la o operație de cancer pentru care încă mai făceam controale regulate din trei în trei luni, iată că în 2018 ne-am decis ca, orice-ar fi, să facem tot posibilul să nu pierdem șansa de a ieși din rutina vieții de zi cu zi și de a „evada” undeva. Nici atunci nu reușise Luci să-și ia concediu decât după perioada în care am fost și eu, așa că ce puteam face altceva decât să-mi iau liber o săptămână în plus, ca, măcar atunci, să profităm de ceea ce ne-am propus.

  Dar întrebarea era unde să mergem? Ce itinerar să alegem? Nu voiam să repetăm experiența din 2002 când fusesem la mare cu mașina, planificând vacanța până în cele mai mici amănunte cu două luni înainte, cu liste ce să ducem cu noi, ca nimic să nu ne ia prin surprindere. Nu că n-a fost frumos, mai ales că fusesem cu niște prieteni de familie minunați, dar gătind mai în fiecare zi ca să nu cheltuim prea mult și petrecând 10 zile doar în același loc (Eforie Nord), am venit din concediu (prin Moldova, ce-i drept) mai obosiți decât plecasem. Așa că ne-am hotărât să nu facem cine știe ce pregătiri, să fim mai spontani, să vedem ce va ieși. Luci mă tot întreba în fiecare zi: „Ei, ai făcut un traseu pe unde să mergem, ce să vizităm?” Da’ de unde! Știam așa, vag, cam ce orașe mi-ar plăcea să vizitez, dar nimic „bătut în cuie”, stabilit dinainte. Acestea fiind zise, cu un itinerar destul de încețoșat în minte si cu o hartă a României în mâini (că doar eram copilot, persoană importantă, nu?), ne-am îndreptat spre Cluj, vrând să ne începem concediul cu Salina din Turda de care doar auzisem…

……………………………………………………………………………………………………………….

  Mijlocul săptămânii ne-a găsit la Sibiu, după ce vizitasem înainte și Muzeul Național al Unirii, precum și Sala Unirii din Alba Iulia, acestea fiind dintre cele mai importante clădiri istorice din țară pe care nu se putea să le ratăm. Pentru că era și sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, voiam să ajungem la slujbă la Catedrala Mitropolitană din acest oraș minunat. Dacă aveți vreodată ocazia să vizitați această catedrală, vă asigur că nu veți regreta. Este impresionantă, o copie la scară mai mică a Catedralei Sfânta Sofia din vechiul Constantinopol, actualul Istanbul, un alt loc în care mi-aș dori să ajung măcar o dată…

  Fiind în Sibiu, nu se putea să ratăm și vizitarea Muzeului Național Brukenthal, care este, de fapt, un grup de muzee, printre care și Palatul Brukenthal, unde am mai petrecut câteva ore bune. Am ajuns la concluzia că nu ai cum să vizitezi pe îndelete într-o singură zi, de fapt, într-o parte din zi, trei secole de istorie. După-masă am mâncat ceva, ne-am mai învârtit prin Piața Mare, apoi am plecat, urmărind să ajungem la Sighișoara pe timp de zi, să putem căuta cazare. Pentru că erau reparații pe drumul național, am hotărât să o luăm pe la Agnita, drumul fiind destul de bun și fără aglomerație, cu peisaje superbe și o liniște întreruptă de ciripitul vesel al păsărelelor și, rar, de câte o mașină dinspre sau înspre Sighișoara, locație spre care ne îndreptam și noi. Am ajuns la destinație spre seară, fiind încă lumină, dar, nu bine am intrat în oraș că un polițist aflat în mijlocul drumului ne trage pe dreapta. Luci chiar a zis, așa, ca o glumă: „No, cum ce-om fi păcătuit de ne oprește?” Am oprit în spatele mașinii de poliție și am așteptat să vină la noi să vedem ce dorește.

  Venind la noi domnul polițist, după ce s-a legitimat, ne-a spus că a fost anunțat prin stație că la Agnita a avut loc un accident în care ar fi fost implicat chiar modelul mașinii noastre, cu alte cuvinte, chiar mașina noastră. Am rămas „afiș” amândoi... Ne-a rugat să coborâm și a început să dea ocol mașinii, întrebându-ne de ce bara din spate era îndoită. Lucian i-a răspuns că doar de câteva luni cumpărasem mașina exact așa cum era (fostul proprietar, a dat cu spatele într-o țeavă metalică din curtea firmei, cel puțin această explicație am primit-o). Am întrebat, normal, ce fel de accident am fi făcut, dacă tot ne-a acuzat. În timp ce îi făcea lui Luci testul pentru alcool care a dovedit că soțul meu nu a băut, ne-a spus că exista, la ieșirea din Agnita o intersecție spre Făgăraș; un motociclist care se întorcea dinspre Făgăraș spre Agnita a fost ricoșat de mașina care nu-i acordase prioritate și nu oprise, ci fugise de la locul accidentului. Am tot încercat să ne amintim dar, dacă am fi dat în ceva, am fi auzit, că doar nu eram surzi, apoi s-ar fi văzut zgârieturi, urme de sânge. Pe drum nu întâlnisem decât un motociclist care venea dinspre Sighișoara spre Agnita, în rest, drumul fusese pustiu, doar când și când mai apăruse câte o mașină. Am întrebat ce ar trebui să facem. A oprit o mașină care venise din aceeași direcție ca și noi și ne-a spus că persoana din mașină era un preot pe care-l cunoștea și, întrebându-l, i-a zis că a fost implicat și Smurdul, accidentul fiind considerat fugă de la locul faptei. Ne-a sfătuit să ne întoarcem, căci altfel, se considera că ne sustragem legii și ne puteam trezi cu dosar penal.

  Ce puteam să facem, am făcut cale întoarsă 40 de km. spre Agnita. Pe drum, nu îndrăzneam să vorbim unul cu altul, atât de cătrăniți eram. Eu mă tot gândeam dacă nu cumva era adevărat, poate, tot făcând poze, mă aplecasem peste bord și, reducându-i vizibilitatea, Luci nu l-a văzut; dar dacă motociclistul s-ar fi izbit cu motocicleta pe partea mea, nu se poate să nu se fi auzit, să nu fi rămas urme vizibile. Și apoi, noi nu eram oamenii care, accidentând pe cineva, să fugim și să lăsăm o persoană rănită din cauza noastră pe marginea drumului ca pe un gunoi, nu așa am fost educați. Astfel, tot gândindu-ne și rugându-ne fiecare separat, dar pentru amândoi, am ajuns la Agnita și, ghidându-ne după indicatoare, la poliția din localitate. Am parcat mașina și ne-am dus înăuntru. Acolo am dat de motociclistul accidentat, umbla destul de greu, avea pantalonii sfâșiați și tocmai dădea o declarație. Am spus cine suntem și de ce eram acolo. Lui Luci i-au luat actele, i-au făcut încă un test pentru alcool, ieșind, și de această dată, negativ. Fiind și accidentatul prezent, am ieșit cu toții ca acesta să identifice mașina care l-a lovit. Când i-a arătat Luci mașina noastră, parcă „i-a picat fața” și l-a apucat bâlbâiala. Nu părea să fie aceasta mașina care l-a lovit, dar nici nu putea fi sigur.

  Ne-am întors la sediul poliției. Cei de acolo au spus că există în acea intersecție o cameră de supraveghere care, cu siguranță că a filmat ce s-a întâmplat în realitate. Dar, fiind sărbătoare și primăria închisă, ni s-a sugerat să ne întoarcem vineri. „Vai, cum am fi putut să ne continuăm concediul cu aceste incertitudini?” ne-am spus noi, în gând. Lucian a insistat: „Totuși, eu aș vrea să văd filmarea!” După ce unul dintre polițiști a dat un telefon, ne-am îndreptat spre primărie unde se afla aparatura de stocare a datelor de la camerele de filmat. Paznicul care era acolo ne-a lăsat înăuntru și poliția s-a apucat de treabă. Au căutat unde era intersecția cu pricina și, pentru că se știa ora aproximativă, a început vizionarea. Accidentatul nu a mai putut sta căci, lucrând la Smurd, urma să intre în tură, așa că a trebuit să plece. Noi am rămas să vizionăm în continuare. La un moment dat, am văzut pe ecran mașina noastră, trecând fără probleme. Deci, nu am fost noi. Am răsuflat ușurați. Dar, am stat, totuși, să vedem cine era vinovat. La patru minute după ce am trecut noi, a avut loc accidentul cu pricina, fiind implicată o mașină roșie cu numere de Spania. Aceasta a frânat brusc și, după câteva secunde, și-a continuat drumul ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ciudat este faptul că mașina noastră e argintie, încurcătura făcându-se, probabil, și datorită unei mașini albe care fusese în fața mașinii implicate în accident. Motociclistul, din cauza impactului, nu mai era sigur ce culoare avea mașina care l-a lovit. Dar, sincer, nici nu ne-am așteptat să ne întâlnim cu accidentatul; după cele ce aflasem în Sighișoara, ni-l imaginam în spital, într-o stare mult mai gravă decât era în realitate. Ne-am „luminat” când am aflat că și el lucra pe o ambulanță Smurd.

  Polițiștii de față au luat numerele mașinii și au dat-o în urmărire. Ne-am întors la sediu, pentru a ne recupera actele și, cu unele scuze „forțate” ale poliției, ne-au lăsat să plecăm. Dar eu eram foarte revoltată: „Deja se întunecă, unde să dormim?” luându-i, parcă, la rost. Luci mă tot trăgea de mânecă să ieșim. „Voiai să-i enervezi, să ne găsească totuși ceva chichițe?” mi-a spus el, după ce ne-am văzut afară.

  Normal că nu am găsit cazare în Agnita și, nemaiavând ce face acolo, am luat-o înapoi spre Sighișoara. Am ajuns după ora zece și, cum se întâmplă și minuni, mai ales că era și zi de sărbătoare, tocmai pe strada unde ne oprisem să ne dumirim unde suntem și încotro s-o luăm, stătea în poartă un om care mai avea o cameră liberă la pensiunea Hera și căuta posibili doritori. Am văzut camera, era mai mult decât aveam noi nevoie, erau de fapt, două camere, prețul, pe măsură, dar nu ne-a păsat. Ne-am dus în oraș să ne luăm ceva de mâncare, după care ne-am cazat, și doar pe când eram deja în pijamale, mâncând, am început să ne destindem și chiar să ne amuzăm după tot stresul și întâmplările prin care trecusem în ziua respectivă.

  Restul concediului a decurs fără alte evenimente neplăcute, bucurându-ne de fiecare clipă și încercând să acumulăm cât mai multe amintiri minunate. Dar Sighișoara m-a impresionat cel mai puternic și, dacă ar fi să mai facem un concediu prin zonă, n-aș rata acest oraș, posibil pentru că mai eram încă sub efectul întâmplărilor din ziua precedentă și a bucuriei că totul s-a terminat cu bine pentru noi. Mi-a plăcut totul acolo, în mod special Turnul cu Ceas, simbolul orașului Sighișoara, unde, la fiecare nivel era ceva de văzut, ceva nou de descoperit. Totuși, au rămas încă multe obiective nevizitate și ne-am dat seama, încă o dată, că nici la Cetatea Medievală Sighișoara nu poți sta doar o zi, doar câteva ore, la cât eram noi de meticuloși, de dornici de a vizita tot ce se poate și de a trece prin sute de ani de istorie într-un timp atât de scurt.

……………………………………………………………………………………………………………...

  După alte câteva orașe și locuri cu obiective turistice superbe, neuitând nici de Lacul Roșu, de Cheile Bicazului și nici de „Humuleștii” lui Creangă, ne-am întors acasă mult mai bogați sufletește, purtând în amintire cel mai frumos concediu din viața noastră, în pofida peripețiilor prin care am trecut. Încă, după șase ani, la fel mi se pare...