Nu am vrut să povestesc despre cum m-a mușcat Flutur, având în vedere că cineva îmi spusese, după ce a aflat ce mi s-a întâmplat: „Ce faci cu câinele dacă te mușcă? Îl omori!” Apoi, cum să-l omori, mai ales dacă nu este vina lui? Văzusem destule emisiuni (se pare că, totuși, nu suficiente) cu „Cesar și câinii”, ca să-mi dau seama că, atunci când patrupedul are o problemă, nu e neapărat vina lui (da, am văzut că sunt și astfel de cazuri, nu contest asta), ci, mai degrabă, a stăpânului acestuia. Astfel că, mai întâi, se corectează comportamentul bipedului, apoi se lucrează cu câinele. Dar, în ziua aceea, parcă eram „tabula rasa”, căci n-am luat în seamă factorii care au declanșat ceea ce s-a întâmpat mai târziu. Dar… să vă povestesc…
Acum vreo doi ani, pe la începutul lui octombrie, mă întreabă prietena mea de la fostul serviciu dacă nu aș avea chef de o ieșire cu fetele. Oo, cum să nu, căci nu ne mai întâlnisem din vară. Am pus la punct toate detaliile și, iată-mă în ziua respectivă, pregătindu-mă pentru întâlnire. Vecinul meu tocmai își schimba țiglele de la acoperiș, aflându-se la noi în curte; ba, mai folosea și o sculă destul de gălăgioasă, dar ajunsese cu lucrul în grădină, deci puteam lăsa matracucile afară în bună regulă, ceea ce am și făcut. Dar... n-apuc să închid ușa după ele, căci, lucrând vecinul cu scula aia care făcea un zgomot ciudat, Flutur s-a speriat și a intrat val-vârtej în casă, hotărât fiind să rămână acolo, orice-ar fi. Știam că lui Flutur îi este frică de furtună, de artificii și de orice alte zgomote deranjante pentru el, precum și faptul că doar casa este locul care îi conferă siguranță, dar nu am luat în considerare nimic din toate acestea. Era deja timpul să chem un taxi și să plec, chiar n-aveam atunci nevoie de ifosele lui Flutur. Of, nu puteam să-l las în pace? Căci, fiind în vârstă (și destul de morocănos, pe deasupra), n-avea ce să strice… Dar, încăpățânată cum sunt, nu și nu! musai să iasă afară și să încui după el. Așa că merg eu, șontâc-șontâc, pe urmele lui, tocmai când o luase pe scări în sus spre mansardă. Apuc doar să-l prind de coadă și să nu-l las să plece. Flutur coboară, mă ocolește și urcă pe canapea. Eram deja foarte nervoasă, transmițându-i și lui din starea mea. Întind mâna dreaptă să-l prind de zgardă și să-l oblig să coboare din pat, dar Flutur se panichează și, fără vreun alt avertisment, mă apucă cu gura de mână. Eu rămân șocată cu mâna întinsă câteva secunde, după care mi-o retrag și urlu, efectiv, cât pot de tare: „Ieși afară în momentul ăsta!” Vă dați seama, ușa era deschisă, la fel și geamul, cred că s-a auzit cale de trei străzi. Flutur… stană de piatră, nu altceva… Merg la chiuvetă, căci dintr-un deget „scrijelit” nițel, curgea sânge și nu voiam să mă murdăresc pe haine. Sun mai întâi fetele, le spun că întârzii puțin, apoi mă uit să văd ce pot face. Nu era mare lucru, aveam un colț în palmă pe interior și unul pe exterior, de zici că folosisem în mod greșit un capsator. Și încă niște „scrijelituri”, dar, cum am zis, nu era mare lucru. Mă șterg cu prosopul, găsesc în sertarul cu „de toate” niște plasturi, pun câte unul pe fața și pe dosul palmei, apoi îl sun pe Luci să-l întreb ce să fac cu matracucul. Normal, după ce mă ceartă, las ușa deschisă larg cu Flutur pe canapeaua lui, îmi iau, zâmbind frumos și politicos „la revedere” de la vecin și oamenii care încă lucrau în grădină (sigur că m-au auzit înainte, or fi crezut că am înnebunit) și, după ce vine taxiul, merg la întâlnirea cu colegele.
Am petrecut timp de calitate cu dragile mele prietene în jur de o oră, o oră și ceva, iar înapoi m-au adus ele cu mașina. Acasă totul era în regulă, la vecini lucrul se terminase pentru ziua aceea, așa că Flutur era afară la umbră. No, trebuitu-mi-o tot scandalul ăsta? mă gândesc eu înciudată. Mâna începuse deja să se umfle și să mă doară. De cum am intrat în curte și m-au întâmpinat matracucile, îi bag mâna beteagă sub nasul lui Flutur: „Ai văzut ce mi-ai făcut?” Săracu’ Flutur, se face mic-mic și-și pune capul în pământ… „Lasă”, îl mângâi eu cu stânga, „că nu-i vina ta, eu și numai eu sunt de vină…”
După ce a venit și Luci de la serviciu, mă dezinfectează cu alcool sanitar și-mi pulverizează deasupra o peliculă subțire de spray sub formă de plasture. Nici prin cap nu mi-a trecut să merg la doctor, câinele meu era vaccinat, nici nu aveam vreo rană deschisă, deci… la ce să mai pierd vremea și pe la spital? Dar n-am putut dormi în noaptea aceea. Căci, pe când să adorm, fulgerături simțeam în mâna dreaptă, nu altceva…
După o noapte luuuuungă, accentuată de durerea din ce în ce mai acută, dimineața se ivise, blândă și bună, dar nu cu mine. Îmi privesc mâna pe care, până atunci, o ținusem la piept. Era umflată ca un cartof și o roșeață începuse să se întindă în jurul „capselor”. Între timp, mă sună o bună prietenă care locuiește în județul vecin. Când aude ce mi s-a întâmplat, nu și nu, că musai să merg la doctor pentru vaccinul antitetanos. O fi câinele vaccinat, dar având în vedere cum reacționează mâna mea, e obligatoriu s-o vadă un doctor. „Nu știu dacă mă pot îmbrăca…” și, de cum rostesc cuvintele astea, mă gândesc cu groază la hainele care ar trebui să le iau pe mine. Prietena mea nu renunță: „Îl las pe copil la o vecină și vin să te ajut și să te duc eu la spital!” Cu doi copii la școală și unul micuț acasă, locuind în alt județ decât al meu, cum s-o port pe drumuri? Îi zic că m-oi descurca eu cumva și, după ce-i promit că o sun de îndată ce mă întorc, închid. Era trecut de opt. Știind că tati o fi încă la biserică, o sun pe mami și îi spun ce și cum. Ghinion, mașina lui tati e, încă, la service… No, trebuie să mă descurc singură... Îmi ia mai bine de o oră să mă pregătesc de plecare...
La spital, primul lucru care mă întreabă (pe bună dreptate) doamna doctor, după ce-i spun ce-am pățit, este: „Da’ ce i-ați făcut?” Explic eu cum și cât pot de bine situația, ca să nu mă trimită, cumva, și la psihiatrie, pe motiv că sunt „cam dusă cu pluta”. Asistenta de față mă pansează, îmi face un vaccin antitetanos, timp în care doamna doctor îmi prescrie antibiotic pentru o săptămână. Totuși, ca să scap de vaccinul antirabic, musai să aduc carnetul de sănătate al câinelui pentru a demonstra că e, într-adevăr, vaccinat (nici prin cap nu-mi trecuse să-l iau cu mine), plus consultarea câinelui și o adeverință de la medicul veterinar privind starea de sănătate a acestuia.
La cabinet, unde ne-am înființat cu bietul Flutur și cu „dovada” faptei lui (adică mâna mea), la fel, am fost întrebată ce i-am făcut câinelui, căci era evident că ceva i-am făcut, din moment ce propriul meu patruped, pe care-l cunoșteau de micuț, a îndrăznit să mă capseze.
În concluzie, cam multe drumuri m-au costat încăpățânarea mea de câteva minute. Ca să nu mai spun și de durerea fizică suferită… Dar credeți că ceea ce s-a întâmplat a făcut să-mi scadă iubirea ce i-o purtam matracucului meu? Nici vorbă! Îl iubeam la fel de mult, doar că am început să fiu mai atentă cu „doleanțele” lui în anumite condiții, mai ales când era vorba de factori stresori pentru el…
