luni, 3 februarie 2025

Nu faceți ca mine...

   Nu am vrut să povestesc despre cum m-a mușcat Flutur, având în vedere că cineva îmi spusese, după ce a aflat ce mi s-a întâmplat: „Ce faci cu câinele dacă te mușcă? Îl omori!” Apoi, cum să-l omori, mai ales dacă nu este vina lui? Văzusem destule emisiuni (se pare că, totuși, nu suficiente) cu „Cesar și câinii”, ca să-mi dau seama că, atunci când patrupedul are o problemă, nu e neapărat vina lui (da, am văzut că sunt și astfel de cazuri, nu contest asta), ci, mai degrabă, a stăpânului acestuia. Astfel că, mai întâi, se corectează comportamentul bipedului, apoi se lucrează cu câinele. Dar, în ziua aceea, parcă eram „tabula rasa”, căci n-am luat în seamă factorii care au declanșat ceea ce s-a întâmpat mai târziu. Dar… să vă povestesc…

   Acum vreo doi ani, pe la începutul lui octombrie, mă întreabă prietena mea de la fostul serviciu dacă nu aș avea chef de o ieșire cu fetele. Oo, cum să nu, căci nu ne mai întâlnisem din vară. Am pus la punct toate detaliile și, iată-mă în ziua respectivă, pregătindu-mă pentru întâlnire. Vecinul meu tocmai își schimba țiglele de la acoperiș, aflându-se la noi în curte; ba, mai folosea și o sculă destul de gălăgioasă, dar ajunsese cu lucrul în grădină, deci puteam lăsa matracucile afară în bună regulă, ceea ce am și făcut. Dar... n-apuc să închid ușa după ele, căci, lucrând vecinul cu scula aia care făcea un zgomot ciudat, Flutur s-a speriat și a intrat val-vârtej în casă, hotărât fiind să rămână acolo, orice-ar fi. Știam că lui Flutur îi este frică de furtună, de artificii și de orice alte zgomote deranjante pentru el, precum și faptul că doar casa este locul care îi conferă siguranță, dar nu am luat în considerare nimic din toate acestea. Era deja timpul să chem un taxi și să plec, chiar n-aveam atunci nevoie de ifosele lui Flutur. Of, nu puteam să-l las în pace? Căci, fiind în vârstă (și destul de morocănos, pe deasupra), n-avea ce să strice… Dar, încăpățânată cum sunt, nu și nu! musai să iasă afară și să încui după el. Așa că merg eu, șontâc-șontâc, pe urmele lui, tocmai când o luase pe scări în sus spre mansardă. Apuc doar să-l prind de coadă și să nu-l las să plece. Flutur coboară, mă ocolește și urcă pe canapea. Eram deja foarte nervoasă, transmițându-i și lui din starea mea. Întind mâna dreaptă să-l prind de zgardă și să-l oblig să coboare din pat, dar Flutur se panichează și, fără vreun alt avertisment, mă apucă cu gura de mână. Eu rămân șocată cu mâna întinsă câteva secunde, după care mi-o retrag și urlu, efectiv, cât pot de tare: „Ieși afară în momentul ăsta!” Vă dați seama, ușa era deschisă, la fel și geamul, cred că s-a auzit cale de trei străzi. Flutur… stană de piatră, nu altceva… Merg la chiuvetă, căci dintr-un deget „scrijelit” nițel, curgea sânge și nu voiam să mă murdăresc pe haine. Sun mai întâi fetele, le spun că întârzii puțin, apoi mă uit să văd ce pot face. Nu era mare lucru, aveam un colț în palmă pe interior și unul pe exterior, de zici că folosisem în mod greșit un capsator. Și încă niște „scrijelituri”, dar, cum am zis, nu era mare lucru. Mă șterg cu prosopul, găsesc în sertarul cu „de toate” niște plasturi, pun câte unul pe fața și pe dosul palmei, apoi îl sun pe Luci să-l întreb ce să fac cu matracucul. Normal, după ce mă ceartă, las ușa deschisă larg cu Flutur pe canapeaua lui, îmi iau, zâmbind frumos și politicos „la revedere” de la vecin și oamenii care încă lucrau în grădină (sigur că m-au auzit înainte, or fi crezut că am înnebunit) și, după ce vine taxiul, merg la întâlnirea cu colegele.

   Am petrecut timp de calitate cu dragile mele prietene în jur de o oră, o oră și ceva, iar înapoi m-au adus ele cu mașina. Acasă totul era în regulă, la vecini lucrul se terminase pentru ziua aceea, așa că Flutur era afară la umbră. No, trebuitu-mi-o tot scandalul ăsta? mă gândesc eu înciudată. Mâna începuse deja să se umfle și să mă doară. De cum am intrat în curte și m-au întâmpinat matracucile, îi bag mâna beteagă sub nasul lui Flutur: „Ai văzut ce mi-ai făcut?” Săracu’ Flutur, se face mic-mic și-și pune capul în pământ… „Lasă”, îl mângâi eu cu stânga, „că nu-i vina ta, eu și numai eu sunt de vină…”

   După ce a venit și Luci de la serviciu, mă dezinfectează cu alcool sanitar și-mi pulverizează deasupra o peliculă subțire de spray sub formă de plasture. Nici prin cap nu mi-a trecut să merg la doctor, câinele meu era vaccinat, nici nu aveam vreo rană deschisă, deci… la ce să mai pierd vremea și pe la spital? Dar n-am putut dormi în noaptea aceea. Căci, pe când să adorm, fulgerături simțeam în mâna dreaptă, nu altceva…

   După o noapte luuuuungă, accentuată de durerea din ce în ce mai acută, dimineața se ivise, blândă și bună, dar nu cu mine. Îmi privesc mâna pe care, până atunci, o ținusem la piept. Era umflată ca un cartof și o roșeață începuse să se întindă în jurul „capselor”. Între timp, mă sună o bună prietenă care locuiește în județul vecin. Când aude ce mi s-a întâmplat, nu și nu, că musai să merg la doctor pentru vaccinul antitetanos. O fi câinele vaccinat, dar având în vedere cum reacționează mâna mea, e obligatoriu s-o vadă un doctor. „Nu știu dacă mă pot îmbrăca…” și, de cum rostesc cuvintele astea, mă gândesc cu groază la hainele care ar trebui să le iau pe mine. Prietena mea nu renunță: „Îl las pe copil la o vecină și vin să te ajut și să te duc eu la spital!” Cu doi copii la școală și unul micuț acasă, locuind în alt județ decât al meu, cum s-o port pe drumuri? Îi zic că m-oi descurca eu cumva și, după ce-i promit că o sun de îndată ce mă întorc, închid. Era trecut de opt. Știind că tati o fi încă la biserică, o sun pe mami și îi spun ce și cum. Ghinion, mașina lui tati e, încă, la service… No, trebuie să mă descurc singură... Îmi ia mai bine de o oră să mă pregătesc de plecare...

   La spital, primul lucru care mă întreabă (pe bună dreptate) doamna doctor, după ce-i spun ce-am pățit, este: „Da’ ce i-ați făcut?” Explic eu cum și cât pot de bine situația, ca să nu mă trimită, cumva, și la psihiatrie, pe motiv că sunt „cam dusă cu pluta”. Asistenta de față mă pansează, îmi face un vaccin antitetanos, timp în care doamna doctor îmi prescrie antibiotic pentru o săptămână. Totuși, ca să scap de vaccinul antirabic, musai să aduc carnetul de sănătate al câinelui pentru a demonstra că e, într-adevăr, vaccinat (nici prin cap nu-mi trecuse să-l iau cu mine), plus consultarea câinelui și o adeverință de la medicul veterinar privind starea de sănătate a acestuia.

   La cabinet, unde ne-am înființat cu bietul Flutur și cu „dovada” faptei lui (adică mâna mea), la fel, am fost întrebată ce i-am făcut câinelui, căci era evident că ceva i-am făcut, din moment ce propriul meu patruped, pe care-l cunoșteau de micuț, a îndrăznit să mă capseze.

   În concluzie, cam multe drumuri m-au costat încăpățânarea mea de câteva minute. Ca să nu mai spun și de durerea fizică suferită… Dar credeți că ceea ce s-a întâmplat a făcut să-mi scadă iubirea ce i-o purtam matracucului meu? Nici vorbă! Îl iubeam la fel de mult, doar că am început să fiu mai atentă cu „doleanțele” lui în anumite condiții, mai ales când era vorba de factori stresori pentru el… 


 

sâmbătă, 1 februarie 2025

Oameni singuri (Adrian Păunescu)

Pentru oamenii cei singuri pe pământ e cel mai greu,

El -mai singur decât tine și tot singuri ea și eu.

Oameni singuri, oameni singuri, dați-mi voie să vă strig

Că primiți singurătatea ca pe-un ultim val de frig.

Nu e nimeni în odaie, numai lucruri care mor

Și tumultul de afară și uitarea tuturor 

Și la masă numai umbra singularului tacâm

Suntem toți atât de singuri că abia ne mai târâm. 

Boala grea a-nsingurării a intrat adânc în toți

La părinți nu vin copiii, la copii nu vin nepoți

Nu e nimeni lângă nimeni, am murit de mult și noi

Oameni singuri puși să piardă zi de zi câte-un război.

În cutiile poștale nu mai cad de mult scrisori

Doar taloanele de pensii și somații uneori

A murit și telefonul și când sună s-a greșit

Oameni singuri umplu puntea dintre pâine și cuțit.

Pentru voi aceste vorbe, pentru voi acest poem 

În familia pierdută, cu iluzii vă mai chem

Omul singur la om singur se târăște pe pământ

Ca un sfânt dintr-o icoană spre icoana altui sfânt.

Și nici moartea care vine peste noi nu mai e grea

Decât e singurătatea care seamănă cu ea.

Oameni singuri, oameni singuri, ce vrei lume să-mi arăți?

Că ai patru miliarde de adânci singurătăți?

miercuri, 22 ianuarie 2025

Telefonul

  Acum mulți ani, peste douăzeci dac-ar fi să socotesc, am lucrat la o firmă de produse parafarmaceutice. Era un depozit de distribuție a unor produse pentru copii (și nu numai), de la tetine, suzete, biberoane, lapte praf la cosmetice gen uleiuri, pudre, creme, șampoane, geluri și alte asemenea lor. Mi-a plăcut foarte mult, cred că a fost singurul loc de muncă unde mergeam întotdeauna cu plăcere și unde m-am simțit, cu adevărat, ca acasă. Soțul meu lucra și el la aceeași firmă, ocupându-se, alături de alți colegi, cu deplasările, în timp ce două operatoare preluau comenzi telefonic, iar eu, la depozit, pregăteam colete cu produsele comandate. Pe lângă această muncă, se mai făcea curat în firmă și la depozit, se verificau termenele de expirare ale produselor, se spălau mașinile, iarna se curăța zăpada, se făcea și contabilitatea primară, toți ocupându-ne de câte ceva, fără supărare sau desconsiderare că o anumită muncă ar fi umilitoare pentru noi (bine, de anumite lucruri se ocupau băieții, cum ar fi spălatul mașinilor sau lopătatul zăpezii, așa cum și noi, fetele, făceam curat în firmă, pe rând). Oricum, fiecare știa exact ce are de făcut, șeful putând lipsi zile în șir, știind că treaba merge bine și în lipsa lui.

  Pentru a rezolva orice problemă ar fi putut apărea pe traseu, când ne-am angajat (prima dată soțul meu, apoi, la ceva vreme după el, eu), toți cei din firmă am primit câte un telefon de serviciu, folosit numai în acest scop. Oricum, la început de lună, când venea factura pentru luna precedentă, șeful verifica apelurile și, pentru cele date în interes personal, atunci când existau, se scădea din factură și se plătea de către angajatul în cauză. Dacă cineva părăsea firma, normal că nu se cumpăra alt telefon, ci acesta se dădea celui care-i lua locul. Așa am devenit, pe durata angajării mele la acea firmă, posesoarea unui astfel de telefon. Folosit numai în interes de serviciu, după cum am menționat. Ei bine, datorită acestui telefon am rămas, atât eu, cât și soțul meu, cu niște amintiri care și acum ne fac să zâmbim. Dar, să vă povestesc...

  Într-o zi, sună telefonul. Mă uit, nu era un număr de la firmă dintre ai noștri, ci unul necunoscut. Răspund și se aude o voce feminină: „Bună ziua! Cristina la telefon, dați-mi-l, vă rog, pe Ionuț!” N-aveam, la acea vreme, niciun coleg cu numele de Ionuț. Probabil lucrase la firmă înaintea mea și, după ce a părăsit firma, am primit telefonul lui. „Mă scuzați, Ionuț nu mai lucrează aici!” o lămuresc eu, politicos și închid, văzându-mi, mai departe, de treabă. Până aici, nimic neobișnuit. Doar că a doua zi, sună iar. Același număr de telefon cu aceeași doleanță: „Bună ziua! Cristina la telefon, vă rog să mi-l dați pe Ionuț!” Eu, calmă, îi reaminesc, în caz că a uitat: „V-am mai spus și ieri, Ionuț nu mai lucrează aici! La revedere!” Da, la revedere, până data viitoare. Căci, am început să primesc telefonul ăsta în fiecare zi, la orice oră: când eram cocoțată pe rafturi, pregătită să iau niște produse la care nu ajungeam altfel, în pauza de masă când tocmai mușcam dintr-un sandvici, când eram ocupată cu vasele patrupezilor firmei, punându-le apă sau mâncare… Dar și acasă suna biata Cristina care, bănuiam eu, suspina încă după un Ionuț ce părăsise firma odată cu iubita. Luci a încercat și el să o convingă să nu mai sune că n-are rost, nu putem să i-l dăm pe acest Ionuț pe care-l căuta. Asta însă, nu a descurajat-o, ci a făcut-o să sune și la sfârșit de săptămână, ba chiar și noaptea. Nu mai era chip s-o scoatem la capăt cu această Cristina care, zi de zi, își încerca norocul, da’ de l-a nimeri pe Ionuț sau cineva i l-ar putea da la telefon să vorbească cu el. Deja ne simțeam hărțuiți. Și nu ne puteam da seama dacă Cristina „noastră” ori a ajuns să fie obsedată de băiatul ăsta, ori, pur și simplu, se juca cu noi și cu nervii noștri…

  Într-o noapte, pe la ora unu, dormeam amândoi profund când, de-abia aud, ca prin vis, că sună telefonul. Mă întind după el și dau să răspund, dar Luci, trezit și el din somn, îmi ia telefonul și, după un „Alo!”, aude aceeași voce: „Alo! Cristina la telefon, cu Ionuț, vă rog!” Era, deja, prea mult, așa că Luci, nervos, îi strigă: „Ionuț este la pușcărie zece ani de-acu’ încolo, nu-l mai căuta!” Acuma, nu știu dacă chiar a crezut ce i-a spus Luci ori s-a speriat, ori s-o fi gândit că, totuși, a cam exagerat cu joaca… Cert este că, din acea noapte, Cristina nu ne-a mai sunat.

  Dar peripețiile cu acest telefon nu s-au terminat aici. Pentru că, mai ales când aveam o mașină în delegație, puteam fi sunată în orice moment cu vreo problemă (de exemplu, unei farmacii nu-i ieșea marfa la verificare), purtam telefonul la mine tot timpul, chiar dacă cel personal rămânea în depozit. Așa s-a întâmplat și în acea zi când, mergând la baie, nici nu apuc să mă dezechipez, că aud un „pleosc!” și, întorcându-mă, văd telefonul ce mă privea parcă, mirat, de pe fundul vasului de toaletă. Cine a mai pățit așa ceva (căci bănuiesc că nu sunt singura care s-a confruntat cu un astfel de ghinion), știe ce înseamnă intrarea la apă a unui astfel de aparat. Panicată de-a dreptul, scot repede telefonul, îl scutur bine de apă și, trecându-mi „brusc și subit” orice nevoie aș fi avut până atunci, ies din baie val-vârtej și nu mă opresc până în depozit. Verific starea aparatului: normal că nu merge. Îl desfac în bucăți și, scuturându-le bine pe fiecare în parte, le așez pe pervazul ferestrei la soare. Nu spun nimănui nimic, poate nici nu e nevoie, dacă-i revine „piuitul”. Bine că nu m-a sunat nimeni în acea zi (de parcă aș fi avut habar, cu telefonul dezasamblat...). După câteva ore, timp în care telefonul s-a uscat, m-am gândit eu, cam peste tot, îl montez la loc, dar constat că tot nu funcționează. Vai de mine, cum să dau ochii cu șeful și să-i spun că am scăpat telefonul în vasul de toaletă? Sigur trebuia să cumpărăm altul și, la acea vreme, nu era deloc ieftin... plus că trebuia să fie în rețeaua în care erau și celelalte telefoane ale firmei (era vorba de Zapp, rețea care astăzi nu mai există).

  După-masă merg acasă cu telefonul defect, hotărâtă să-i spun mai întâi lui Luci, să vedem ce e de făcut. Spre seară, după ce ajunge din delegație, îl pun la curent: „Iaca, Luci, ce-am făcut și ce-am dres și… tot nu merge…!” După ce Luci se amuză suficient, ia telefonul și i-l dă unui vecin care se ocupa cu repararea unor astfel de aparate. După vreo oră de meșterit, timp în care eu una n-am avut stare și aproape că am făcut cărare pe podelele din casa în care locuiam la vremea respectivă, vine vecinul și ne aduce telefonul care… minune, funcționează perfect. Vă dați seama ce bucurie pe mine că nu mai trebuie să afle șeful ce angajată hăbăucă are la el în firmă.

  Astăzi mi-au rămas doar amintirile, căci firma nu mai există demult, iar colegii s-au împrăștiat care încotro… Dar mi-e drag să-mi amintesc de acea perioadă, când aveam și eu, și Luci, puțin peste douăzeci și cinci de ani și trăiam totul, și bune și rele, la intensitate maximă...

 
 În depozit...
 
 
Pregătind colete...
 


luni, 13 ianuarie 2025

În țara lui Mură-n Gură (Nina Cassian)

 În țara lui Mură-n Gură,

Totu-mi este pe măsură.

Când mă scol de dimineață,

Nu la șapte, ci la zece,

Vine-o tavă cu dulceață

Și-un pahar cu apă rece.


Și dulceața zice: ia-mă!

Și paharul zice: bea-mă!

Ia-mă! Bea-mă!

Ușor de zis!

Însă gura s-o deschizi,

Nu-i deloc așa ușor!

-Ajutor! Ajutor!

Lingurița, grijulie,

Îmi deschide gura mie.

Ei, așa mai merge, zic,

Dacă mă ajuți un pic!

 

Dar e timpul să fac baie!

Apa intră în odaie

Cu volanele-i albastre.

-Ne-adresăm domniei voastre!

-Cum doriți să fiți spălat?

Uite-așa, culcat în pat!

Cum doriți să fiți lăut?

Uite-așa, în așternut!

Iar acum, prosopul cel pufos

Se înclină moale, pâmă jos

-Eu să vă frec aș vrea, pe spate

-Nu, vai de mine, nu se poate!

Întreabă-te și întreabă-mă

Cum pot să ies din plapumă?

Afară-i frig, în pat e cald

La urma urmei, nu mă scald!

 

În țara lui Mură-n Gură,

Caști o gură cât o șură,

Și îndată-ți pică-n ea,

Tot ce vrei și tot ce ai vrea!

Sărmăluțe-n foi de viță,

Supă caldă, tocăniță,

Cozonac, compot, halviță,

Cârnăciori și ciulama,

Murături et cetera.

 

Am mâncat, de m-am umflat!

Nu-i nimic, o macara, iată că pe sus mă ia

Și m-așază după plac,

Colo-n umbră-ntr-un hamac.

Huța-huța, ce să zic,

Bine-i când nu faci nimic.

Lecțiile stau pe masă,

Dar de lecții nici nu-mi pasă.

Stau și moțăi în hamac,

Ele singure se fac.

 

-Dragă aritmetică, nu știu ce te-mpiedică

Să rezolvi vreo trei probleme!

Eu de fleacuri nu am vreme!

Draga mea gramatică,

Nu fi antipatică!

Nu fi, zău, nesuferită!

Și transcrie într-o clipită

Exercițiile mele!

Vezi că eu n-am timp de ele!

Hai, draga mea istorie,

N-am chef să am memorie!

Ține minte tu mai bine,

Cine s-a luptat cu cine,

În ce an, și-n care loc!

Eu să-nvăț n-am timp deloc!


În țara lui Mură-n Gură,

Am prieteni pe măsură!

Vreți să vi-i prezint cumva?

S-a făcut! Poftiți încoa'!

Ăsta-i Puiu-prinde-muște,

Ata-i Lica-vreau găluște.

Ăsta-i Miță-strâmbă-nas

Ăsta-i Duță-mielul-gras

Asta-i Sanda-somn în gene

Și-ăsta-s eu: burduf de lene.


Toată-toată ziulica,

Ați văzut? Nu fac nimica.

Și programul se încarcă.

Astfel, nu e de mirare,

CĂ ceva mă-mbie parcă

Și mă trage la culcare.

Ah! Îmi este somn de pic!

Și-apoi, prea mult am vorbit cu voi!

Când vorbesc mai multișor

Obosesc îngrozitor!


În țara lui Mură-n Gură

Somnul repede te fură!

Nici n-ai timp să spui la lună

...Noapte bună!...



luni, 30 decembrie 2024

A sunat, aseară, mama (Emilia Plugaru)

 M-a sunat aseară mama și mi-a zis că totu-i bine. Are bani, are de toate, doar că-i este dor de mine...

M-a-ntrebat dacă-n străini viața este mai frumoasă, dacă nu mi-e dor de țară, dacă nu mai vin pe-acasă...


Nu, zic, mamă, nu mi-e dor, poate-un pic mi-e dor de tine... dar în rest, la ce să vin? Cine mă așteaptă, cine?

Așa e... a răspuns mama, pe la noi a nins prin sat. Ce frumos... astăzi zăpada peste case s-a-nșirat...


Și am plâns, căci de zăpadă și de iarnă-mi este dor, dar oricum, chiar și așa, amintirile mă dor.

-Nu vin, mamă, pe la voi, stă gunoiul după ușă, iar când vreți să faceți focul, vă mânjiți toți de cenușă.


Apă nu aveți prin case și fântânile-s secate, altfel lumea azi trăiește și așa nu se mai poate...

Mama, tristă, a șoptit: Fă cum știi și fă cum poți, dar oricum, mi-e dor de tine și mi-e dor, și de nepoți...


-Lasă, mamă, trece dorul, poate-n vară voi veni, când o fi iarbă pe luncă, când bujorul v-a-nflori...

Nu fi tristă și mai sună, dacă vrei și eu te sun. Ți-am trimis bani și mâncare... E cadoul de Crăciun.


-Hai, la revedere, mamă... a zis mama și-a închis. Parcă-o văd cum, în cămară, plânge-n hohot, știu precis.

Are lângă ea un câine și mai are și-un motan. Îi iubește și toți trei...  fac Crăciunul an de  an...


O fi poate-o săptămână de când mama nu-a sunat, mi-e în grijă, ce e oare?!... și-am pornit la drum, spre sat.

Avioane, gări și trenuri, îmbulzeală, drumu-i greu. După-atâta stres  și lacrimi am ajuns... în satul meu.


Parcă nici nu-mi vine-a crede, ninge lin, drumu-i pustiu. Totu-i alb, foșnește neaua, mică iar aș vrea să fiu...

Am strigat de pe la poartă: -Mamă, ce s-a întâmplat?

A ieșit mama în  ușă: -Telefonul s-a stricat...


Două săptămâni  cu mama, am uitat de țări străine,

Sunt din nou copilă mică, râdem, plângem și ni-e bine...

„Prăjitură cum n-ai mai mâncat never”

  La ceva timp după căsătorie, după ce ne-am mutat de la ai mei, mi-am făcut și eu propriu caiet cu rețete. Nu se putea ca, dacă vreau o prăjitură, să tot merg la mami s-o întreb cum se face. Am început a nota în acest caiet rețete simple pe care le încercasem deja, gen salam de biscuiți, sărățele, budinca de orez de la fratele meu (chiar că n-am făcut demult, ar trebui s-o reeditez), „Tăvălite” (pe asta, de când i-am dat-o lui mami, soacra mea, o face la fiecare sărbătoare). Bineînțeles că am notat și rețeta bestialului chec al mamei, și prăjitura cu brânză a bunicii deși, pentru foi, am primit de la fratele meu o altă rețetă mai exactă în cantități decât „2-3 pumni de făină, 3-4 linguri de unsoare, lapte prins”, căci bunica nu se lua după gramaje, ci făcea întotdeauna „la ochi”. Între timp, au început să apară și rețete pe care nu le-am făcut, dar și bucăți de hârtie cu rețete pe care, cu toate că le-am încercat, nu m-am sinchisit să le notez, ci doar le-am azvârlit în caiet, urmând a fi notate mai târziu (adică, niciodată).

  Desigur că am și câteva rețete pe care le făcea soacra mea căci, ce mamă nu-i dă nurorii sale sfaturi sau rețete care știe că sunt preferate de fiul ei? Le-am notat cu mare sârg, dar… cam la atât m-am rezumat. Eu, spre deosebire de frate-meu, nu eram adepta unor rețete noi și complicate (mi se părea mie) pe vremea aia. Știam câteva care-mi ieșeau întotdeauna și… era suficient pentru mine. Dacă nici tort nu făcusem niciodată... căci aici intrau în scenă mami și frate-meu și, după ce m-am măritat, bărbatu-meu. Păi, Luci terminase liceul cu specializarea „bucătar-ospătar-barman”, așa că era normal să știe el ce nu știam eu (adică, aproape tot, căci sarmale nu-i place nici acum să împăture). Astfel, făcea bărbatu-meu niște torturi grozave, albușurile cu zahăr fiind bătute cu bormașina în vârful căreia punea o paletă de la mixerul ce-și dăduse duhul, între timp. Avem poze care dovedesc cele ce spun, în caz că nu mă credeți. Oricum, stând atâția ani pe lângă „profesor”, vrând-nevrând învață și „ucenicul”, căci nu întotdeauna era disponibil maestrul pentru bucătăreală și atunci ce facem, nu mâncăm? Doar că, și după aceea, dacă făceam ceva ce ieșea foarte bine, chiar și o ciorbă, de exemplu, Luci mă lăuda: „Așa-i de bună ciorba asta, de parc-aș fi făcut-o eu!”

  Cu ceva timp în urmă, într-o zi de sâmbătă, răsfoind caietul (care-i tare jerpelit acum și am altul, dar nu sunt transferate încă toate rețetele importante în cel nou), dau peste o rețetă de prăjitură pe care, neștiind cum o cheamă, am botezat-o, la vremea respectivă, „Prăjitură cum n-ai mai mâncat never”. O aveam de la soacra mea, notând și numele persoanei de la care o primise, la rândul ei. De fapt, tocmai de asta am și numit-o așa, după ce am gustat-o, căci mi s-a părut extraordinar de bună. Și cred că în 25 de ani o făcusem doar de vreo trei ori, o dată la scară mai mică, Luci luând rețeta de pe internet. Acum știam că se numește „Cremeș nemțesc” și mai știam de la soacra mea că se face în tava de la aragaz. Și, pentru că era, într-adevăr, simplu de făcut, ne hotărâm, eu și soțul meu, s-o facem pentru acel weekend. „Nu în tava de la aragaz”, îmi zice Luci, „căci am mai mâncat în armată și era mult mai înaltă decât cum ieșea la noi”. Acuma, după cum știți deja, nu sunt prea expertă în prăjituri (bine, mă refer în a le face, nu în a le mânca), așa că-l las pe el la cârmă. Stau pe scaun și-i citesc rețeta, în timp ce el execută toate procedurile, una după alta. Când ajungem la tavă, încerc să-l „deviez” de la a folosi o cratiță, pe considerentul că, totuși, nu degeaba îmi spusese mama lui că se face în tava de la aragaz. „Poate nu se coace, nu se despart straturile dacă tava e prea lată, și tu vrei s-o pui la copt în cratiță? că doar nu-i tort!” încerc eu să-l conving, fără succes însă. Nici măcar într-o tavă dreptunghiulară nu vrea… Așa că prăjitura ajunge în cratița în care făceam, de regulă, torturile. Cuptorul rămâne încins 15 minute, după care reducem focul, lăsând-o la copt o oră și jumătate, așa cum scria în „catastif”.

  Plini de nerăbdare, după o oră și 45 de minute în total, scoatem prăjitura. Abia așteptam s-o gustăm. O punem pe masă și, vrând s-o mutăm nițel mai încolo, împingem cratița. Atunci vedem că se bălăngăne ca o gelatină. „Nu ți-am spus că nu se coace în cratiță?” nu mă abțin eu să-i atrag atenția. „Hai s-o mai băgăm nițel în cuptor... Dacă cratița e prea lată, înseamnă că mai are nevoie de timp să se coacă…” își dă Luci cu părerea. O bagă înapoi pentru o jumătate de oră, tot urmărind-o să nu se ardă, după care închide cuptorul, hotărând să o lase înăuntru până a doua zi când, cu siguranță, ar fi fost numai bună de savurat.

  A doua zi dimineață, scoatem, pentru a doua oară, prăjitura din cuptor. Eu parcă am un „déjà-vu” ce-mi amintește de Pavlova… Ei bine, dragii mei, „Cremeș nemțesc” ca al nostru n-am mai văzut niciodată (de parcă, în afară de la soacra mea și noi, mai avusesem unde să văd): stratul de deasupra era moale și pufos, interiorul era o budincă cremoasă foarte bună, de altfel, dar… fără blat. Acesta era lipicios și „de nemâncat”. În rest… nimic de zis, era extraordinar de gustos. Am mâncat un fel de… „lapte de pasăre” cu lingurița și, pe cine am servit, a zis că n-a mai mâncat niciodată ceva atât de bun. Deci, chiar i se potrivește numele pe care i l-am dat inițial...

 
Dovada...
 
 
Ce-a ieșit din al nostru „Cremeș nemțesc”... Dar, sincer, a fost foarte bun...
 


luni, 9 decembrie 2024

Peștele

  Am crescut într-o familie de pescari amatori, dar foarte pasionați. Bine, nu eu sau mama, ci tata cu fratele meu. Drept îi că au încercat să mă facă și pe mine mare pescăriță, dar n-au reușit. N-aveam răbdarea necesară unei astfel de îndeletniciri și, sinceră să fiu, nici mama. Adică, să stau cu un băț în mână, ore în șir, în deplină liniște că, altfel… na! sperii peștii, să aștept cu ochii țintă la plută până s-a hotărî careva din neamul „peșticesc” să-și facă simțită prezența… chiar nu mă caracterizează. Bine, dacă eram acasă și trebuiau pregătite momeli pentru o zi la râu care includea și pescuitul, aveam cea mai mare răbdare din lume când îl ajutam pe frate-meu să caute râme, viermișori și muște (vorba vine, „îl ajutam”, că nu puneam niciodată mâna pe ele). Așa m-am ales cu o coadă de mătură în stomac, de nici n-am mai putut respira când, în spatele lui Cosmin săream ca o căpriță, în timp ce el încerca, cu mătura în mână, să pliciuiască muștele pe peretele casei (da’ atunci chiar l-am speriat, nu glumă!) Între timp, tata făcea o mămăligă cu arpacaș și alte mirodenii. Produsul final mirosea atât de bine, încât ne venea s-o mâncăm noi, nu s-o lăsăm ca momeală pentru pești.

  Dacă nu eram eu cea care stătea ore în șir cu un băț în mână (oo, de m-ar auzi tata vorbind așa despre undițele lui telescopice cu mulinete, mi-ar atrage atenția -pentru a mia oară- că nu sunt simple bețe), deci dacă altcineva prindea peștii, de cum ajungeam acasă, eu eram cea care îi decapitam și-i curățam de solzi. Astfel, prin mâna mea au trecut nenumărate albișoare, cleni, carași, crapi, somni, chiar și o știucă. Pe asta am studiat-o îndelung, mirându-mă ce dinți ascuțiți are, chiar imaginându-mi cum ar fi dacă te-ar mușca un astfel de pește, motiv pentru care am avut mai mare grijă, ba și nițică frică de ea.

  Cu toate că eu n-aveam probleme în ceea ce privește decapitatul peștilor, nu același lucru îl pot spune despre Luci. Milos din fire, în întreaga lui viață decapitase doar trei pești (vii) și niciodată n-ar mai fi repetat experiența, dacă peștii încă ar mai mișca. Cât despre mine… parcă m-am molipsit și eu de la el…

  Eram în primul an al căsătoriei noastre, locuind încă cu ai mei, când, în plină toamnă, bunica primise de la cineva din piață ultimii trei pești pe care-i avusese spre vânzare. Nu erau deosebiți, nu erau „de rang înalt și spiță aleasă”, ci, după mine și experiența mea, simple albișoare. Și, pentru că „dar din dar se face rai”, bunica ni i-a dăruit nouă. Încă erau vii, așa că primul gând a fost să-i pun în vana umplută pe jumătate cu apă. Acuma, sincer, ce să faci cu trei pești micuți, care nu ți-ar ajunge nici pe-o măsea? Căci, până să fi apucat să-i cureți de oase, mureai de foame acolo, lângă ei… Și apoi, cine să-i pregătească pentru prăjit, dacă ei încă înotau, fără nicio grijă, în vana din baia alor mei?

  Era o zi de joi când primisem peștii de la bunica și, cu toate că le dădusem firimituri de pâine, ziua de vineri ne-a găsit cu un singur pește viu. I-am promis că, dacă rezistă până duminică, îl luăm cu noi și-l eliberăm în Someș, căci atunci urma să mergem după părinții mei plecați la țară în weekend. Ei bine, după această promisiune, îmi făceam drum la baie cât mai des, fie că aveam sau nu nevoie. Păi cum, trebuia să văd ce face peștele și să-l încurajez să reziste. Cu capul încă plin de basmele copilăriei când un pește nu era chiar un simplu pește și, datorită bunătății tale de a-l elibera, își arăta recunoștința îndeplinindu-ți trei dorințe, mi se părea că mă încăpățânez mai tare eu decât peștele să ajungă ziua când va fi liber. Și nu doar eu așteptam cu mare nerăbdare ziua respectivă, ci și Luci, căci l-am molipsit și pe el cu entuziasmul meu.

  Astfel, vă dați seama ce mare bucurie pe capul nostru când a sosit, în sfârșit, ziua de duminică și peștele încă înota în vana umplută cu apă de la robinet. Ne-am pregătit de plecare, apoi am pornit-o la drum, eu în dreapta șoferului, ținând grijulie, cu amândouă mâinile, borcanul cu peștele înăuntru. Și mergem noi ce mergem, până ajungem la podul de la Ardusat. După ce trecem de pod, oprim pe margine și ne dăm jos din mașină. Coborâm până pe malul Someșului și, cu mare emoție, bag borcanul cu totul în apă până când peștele își găsește drumul și iese din „închisoarea” în care-l ținusem. Abia mai apuc să-i spun să aibă grijă să se ferească de pescari, căci a doua oară nu știu dacă va mai avea un asemenea noroc. Pe când ne întoarcem să plecăm, la vreo zece metri distanță, un pescar cu undița în mână, ne privea mirat, având pe față o expresie nițel șocată de ceea ce-i fusese dat să vadă. Nițel șocați eram și noi, căci nu ăla fusese tocmai locul unde am fi dorit să-i dăm drumul peștelui ce o luase taman în aceeași direcție în care se afla și pescarul. Amintindu-mi de cele trei dorințe de care, dacă ar fi fost vreun peștișor special, n-ar fi uitat, cu siguranță, să ne întrebe, acum aveam doar una singură, fără nicio legătură cu noi: să-și trăiască viața, câtă o mai are, în libertate, murind de bătrânețe… Sper să se fi și împlinit...

 
 În lipsa unei fotografii în legătură cu textul, am găsit una cu bunica și fratele meu, ținând în mână o „captură” de-a tatei...
 
 


Copilul-magnolie și lumina

  Trecuseră deja câteva zile de când îi venise rândul toamnei să se remarce printre suratele ei. În micuța noastră grădină viața își ...