Schimbul

  Tocmai mi-am dat seama de ceva și acum mi se pare atât de evident, că mi-e ciudă pe mine că nu mi-am dat seama mai repede. Cred că matracucul vrea să renunțe la canapeaua lui… Nu-mi vine să cred, cât m-am chinuit să-l fac să renunțe și, când colo… Ooo, dar să nu credeți cumva că și-a venit în fire și acceptă patul pe care i l-am cumpărat și în care doarme, de cele mai multe ori, Capucino. Nu, el aspiră la ceva mai înalt de atât, adică la... canapeaua din living.

  Chiar așa, matracucul nostru are gusturi dintre cele mai alese, canapeaua din living e mai nouă decât cea din bucătărie, ca să nu zic că e și mai confortabilă, doar fusese dormitorul nostru înainte de a ne muta la mansardă. Acum, dacă stau bine să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat de la începutul anului încoace… cam are logică. Dar, să vă spun... Încă din prima noapte a acestui an, Flutur și-a părăsit canapeaua lui și s-a mutat în dormitorul nostru vechi unde era patul desfăcut și unde putea dormi „împrăștiat”, de ocupa mai mult de jumătate din pat. Până la urmă, noi ne-am gândit că n-ar strica dacă livingul ar rămâne… living, așa că am strâns patul, gândindu-ne că matracucul va renunța să mai doarmă în el. Da’ de unde, nici vorbă. Când am văzut că tot pe canapeaua noastră doarme, am luat măsuri mai… drastice. Am închis ușa camerei. Asta, însă, nu l-a împiedicat să intre, că doar atâta lucru știe și el. Am luat măsuri mai dure: am blocat ușa, punând un scaun în fața ei. Flutur a avut răbdare, a revenit la canapeaua lui verde și, după ce am văzut că seară de seară ne conduce sus, dar din cauza parchetului, rămâne pe trepte și se întoarce, cam supărat, Luci a pus pe hol un covor mare care l-a făcut pe matracuc mai încrezător (pe parchet lunecă de parc-ar fi la patinoar), așa că acum doarme și el la capătul patului pe un covor plușat, până i se pare prea cald și revine jos pe canapeaua… maro din living, dacă prinde ușa deschisă. Dacă nu, se reîntoarce la canapeaua lui verde.

  Acum, nu știu ce să mai cred... Matracuca are tot mai multă libertate în ceea ce privește canapeaua verde. Flutur petrece tot mai mult timp în living pe canapeaua de aici. Oare chiar vrea să renunțe la canapeaua lui? Sau vrea să se facă stăpân și pe canapeaua noastră ca să aibă două (una de zi și una pe timp de noapte)? Încă nu prea știu ce are de gând, dar… vă țin la curent.

              

                   Flutur, dormind „împrăștiat” pe canapeaua din living...

 

                                          Flutur, după ce am strâns canapeaua...

„Unde-s ochelarii?” (Otilia Cazimir)

Bunicuța-i supărată, 

că de-un ceas întreg tot cată:

cată-ncolo, cată-ncoace,

ochelarii nu-s și pace!

I-a cătat pe sub saltele,

și-n papuci, și-n ciuboțele,

pe sub perne, pe sub oale,

pân' n-a mai putut de șale!

A mai stat, a mai oftat,

iar s-a pus pe căutat!

Stă și-aprinde-o lumânare: 

unde să-i mai cate, oare?

Nu-s în raft, nu-s în cutie,

poate-or fi-n bucătărie...

răscolește pe subt scară

și pe poliță-n cămară,

În cuptor, pe sobă sus,

ochelarii nu-s și nu-s!

Să nu fie cu bănat,

Cine, oare, i-a furat?

Când să-i cate și prin tindă,

dă cu ochii de oglindă, 

și ce vede, ce nu vede,

parcă nici nu-i vine-a crede:

Ochelarii, poznă mare!

Îi stăteau pe nas călare...

îi cătase-n cui, sub pat,

dar pe nas nu i-a cătat.

Și de nu-i vedea-n oglindă,

i-ar căta și-acum prin tindă!

Cadoul...

Asta-i pentru tine, frate!

  Fratele meu este un tip super! Optimist, plin de viată, cu un deosebit simț al umorului și, desigur, cu mult bun-simț… foarte iubitor și dedicat familiei… Poveștile lui sunt întotdeauna interesante, ca să nu mai zic de... amuzante… Încă de când era mic e așa și mă bucur că, în această privință, a rămas neschimbat. Și tocmai despre asta vreau să vă povestesc, despre o întâmplare de-a fratelui meu, de când avea doar câțiva anișori. Eu încă nu existam pe atunci, nici măcar în fază de proiect...

  Era ziua mamei, 11 iulie, când fratele meu s-a hotărât să meargă să-i cumpere un cadou. Avea doi ani și două luni… Casa era încă în construcție, nu existau garduri și mama, după ce venise de la serviciu, se pusese să spele niște haine afară, peste drum de casa noastră, unde era un robinet cu apă. Cosmin, fratele meu, a găsit o pungă mare, s-a apropiat de locul unde spăla, a anunțat-o că merge să-i cumpere cadou de ziua ei și, după ce a primit din partea mamei  aprobarea, adică „Bine!”-le mult-așteptat… dus a fost (mamei nici prin cap nu i-a trecut că fiul ei va trece la fapte).

  Copilul știa exact unde vrea să ajungă, știa oarecum drumul, fusese de  nenumărate ori duminica, cu mami și cu tati: în parc. Acolo erau o mulțime de tarabe cu tot felul de dulciuri, baloane, păpușele, mașinuțe… sigur va găsi ceva frumos pentru mama lui. Doar era ziua ei, nu? Dar, brusc, își dă seama că… nu are bani. Ei, sigur o să-i dea cineva, când o să-i spună că e vorba de cadoul pentru mami a lui. A luat-o prin cimitir, pe strada 1 Mai, prin Centrul Vechi, până a ajuns pe podul de peste Săsar… Acolo s-a oprit... El plecase de acasă după-masă, pe la ora șase; până a ajuns aproape de parc, trecuse destul de mult, drumul îl obosise, a început să-i fie foame, să-i fie frică și… s-a pornit pe plâns. Astfel, a atras atenția unei femei care trecea pe acolo: ce caută singur pe stradă un copil atât de mic? Unde i-or fi părinții? S-a apropiat de el și l-a întrebat cum îl cheamă. Mama îl învățase, încă de când rostise primele cuvinte, să-și spună numele și unde locuiește, așa că acum, nu s-a lăsat rugat, ci a îngăimat printre lacrimi, peltic și lălăit, numele și adresa. Bineînțeles că doamna habar nu avea ce vorbise copilul… Dar, nu-l putea lăsa singur, dacă voia să treacă strada și dădea o mașină peste el? Așa că, ce putea să facă altceva decât să-l ducă la Miliție…

  Acasă, lucrurile erau pe jar, cum se spune… Începuse deja să se întunece… Unde era copilul? „A zis că merge să-mi cumpere cadou…” „Cum de l-ai lăsat să plece?” „N-am crezut că vorbește serios…” cam ăsta a fost dialogul între tata și mama care plângea disperată, frângându-și mâinile. L-au căutat întâi acasă, crezând că se joacă pe undeva și o fi adormit. Sau, curtea fiind în șantier, să nu fi pățit ceva, să nu fi căzut pe undeva și să nu poată striga… Constatând că acasă nu e, tata s-a urcat pe motocicletă și a luat-o prin cimitir, în timp ce mama și bunicii îl căutau pe străzile dimprejurul casei.

  Fiind deja noapte, cu toții s-au întors acasă fără vreun rezultat. Erau obosiți și speriați… Dar, nu bine se hotărâseră pe ce străzi să-l mai caute, când, se trezesc cu mașina Miliției care le aduce copilul… Doamna care-l găsise, nu se îndurase doar să-l lase și să plece, ci stătuse și ea până s-au dumirit cei de la Miliție unde locuiește băiețelul. Acesta se mai liniștise, primise și de mâncare, chiar s-a jucat cu organele de ordine și, după ce l-au descusut, au înțeles, în final, cum îl cheamă, unde locuiește și ce căuta singur prin oraș. Predând copilul în mâinile părinților, le-au spus să nu-l certe că era tare drăguț și, faptul că știa cum îl cheamă și unde locuiește la doar doi anișori, era de admirat… Oricum, i s-a spus și copilul a înțeles că niciodată nu are voie să mai plece singur undeva...

  Cosmin avea deja vreo cinci ani când, mama, scoțându-l de la grădiniță, educatoarea îi spune: „Vai, fiul dumneavoastră ar trebui să se facă scriitor… Are o imaginație tare bogată... Astăzi le-am cerut copiilor să povestească o întâmplare din viața lor și Cosmin ne-a zis o poveste tare năstrușnică, cum că s-ar fi pierdut pe când era mic și că l-ar fi adus cei de la Miliție acasă… Chiar are o imaginație bogată!” Mamei îi trece un fior pe șira spinării când își aduce aminte, dar își revine repede și-i spune educatoarei: „Nu este doar o poveste… Cosmin chiar s-a pierdut și chiar l-a adus Miliția acasă…”

  Ei, pot să mă pun cu fratele meu când e vorba de făcut cadouri? Deși, nu cred că mami ar fi apreciat încă un astfel de cadou...

Somnoroasa pacientă...

  În ultimul timp, de fiecare dată când mă internam în spital, fie la Cluj pentru tratamentul cu imunoglobuline, fie în orașul meu la Recuperare medicală, mă întorceam acasă cu o poveste frumoasă de viață. Încercam să țin minte astfel de povești, căci cele mai multe erau triste, cu boli, cu decese ale persoanelor dragi… oricum, nimeni nu ajunge la spital de bine ce-i este... Și fiecare venim cu un trecut în spate, cu tot felul de întâmplări fericite sau mai puțin fericite… Pe acestea încercam să mi le scot din minte și, de cum mă întorceam acasă, mă puneam să le scriu pe cele cu final fericit, pe cele amuzante…

  De data aceasta, însă, m-am trezit singură în salon. Același salon în care fusesem și ultima dată la recuperare și chiar același pat, doar că fără colegă. Doamna Maria cu care împărțisem camera în ultimele două dăți și cu care trebuia să o împart și acum, nu mai putuse să vină, renunțase în ultimul moment. Și uite-așa rămăsesem fără colegă de cameră, doar eu și cu mine, cum s-ar zice…

  Totuși, în prima zi, nu am fost singură, cel puțin până după-masă, căci doamna de pe patul alăturat care trebuia să se externeze, era de undeva de la țară și nu putea să vină după ea cineva din familie decât mai târziu. De cum intrasem în salon cu personalul medical aducându-mi bagajele și m-am așezat, fericită că voi dormi în același pat ca data trecută, doamna (nici nu știu cum o cheamă și, spre rușinea mea, nici nu am întrebat-o) a exclamat: „Vai, nu putea să vină doamna asta drăguță mai repede, să o fi avut pe ea ca și colegă de salon?” „No, lăsați, că n-a fost chiar așa de rău nici cu cealaltă colegă…” îi replică asistentul.

  Până după-masă, pe la ora cinci când a plecat, a reușit să-mi povestească de cealaltă pacientă a salonului, colega ei timp de 11 zile, eu fiind deja curioasă în legătură cu ea. În ultimii 5 ani și, mai ales, în ultimii doi, de când mă internez pentru tratament la fiecare trei luni, am dat peste o mulțime de colege de salon dar, trebuie să recunosc că toate au fost de treabă, fie că erau tinere sau în vârstă. Deci, ce colegă putuse nimeri doamna, de a rămas marcată, ca să zic așa? Și doamna nu s-a lăsat rugată, abia a așteptat să-mi povestească: ea și colega ei s-au internat, așa cum se obișnuiește, de obicei, la Recuperare medicală, în aceeași zi. Pentru început, are loc consultația de către doamna doctor, se fac formele de internare, trebuie semnate o grămadă de acte, se specifică, în funcție de boală, ce medicamente se iau de acasă, pentru a putea începe și continua și în spital un tratament recuperator și medicamentos eficient și util pentru pacient. Colega doamnei mele povestitoare, întrebată fiind de doamna doctor dacă ia ceva medicamente acasă, a răspuns negativ, nu ia niciun tratament. Ok, i s-a prescris medicamentația și tratamentul de recuperare cu fizioterapie, exerciții, masaj kinetoterapeutic... Internarea, având loc dimineața, se beneficiază de toate procedurile medicale, încă din prima zi de spitalizare. Toate bune și frumoase; doar că, începând deja de după-masă, doamna respectivă părea obosită și, cu toate că a și dormit, părea să nu-și revină din această oboseală. Ei, te gândești că e trezitul mai de dimineață pentru a ajunge la spital, drumul, emoțiile până are loc internarea, toate acestea pot obosi pe cineva, mai ales dacă e suferind și, în prima zi, există tendința de a dormi mai mult, chiar și în timpul zilei. Dar și în a doua zi, părea că vrea să doarmă mai tot timpul. Când venea kinetoterapeuta să meargă la proceduri, trebuia să tragă de ea să o trezească, deoarece dormea. Când era la masaj sau la fizioterapie, iar adormea. Când era gata și trebuia să plece ca să lase loc altei paciente, trebuia trezită, căci iar dormea. În salon, colega ei era ca și singură, nu avea cu cine scoate o vorbă, căci cealaltă pacientă… dormea. Măi, mai doarme omul, mai ales de la o oboseală cronică, dar nu așa… non-stop… Trecuseră deja câteva zile și toată lumea observase că ceva nu-i în regulă cu această pacientă. Până într-o zi când, venind doamna doctor în vizită, întreabă, după cum era și normal, ce se întâmplă de doarme atât de mult. „Stați că vă spui eu, doamna doctor!” nu se mai rabdă colega ei: „Doamna doctor, în fiecare dimineață, înainte de tratament, își scoate pungile cu medicamente de acasă și ia, mai din toate: că ăla-i pentru stomac, că altu-i pentru inimă, că unu-i pentru ficat, că altu-i pentru fiere, că unu-i de dureri de picioare…” Prinsă cu mâța-n sac, cum se spune, pacienta somnoroasă nu are ce face și scoate vreo patru pungi cu medicamente. Doamna doctor o apostrofează: „Dar nu v-am întrebat frumos, în prima zi, dacă nu aveți ceva medicamente pe care le luați, de obicei, acasă? Să nu vă mai dăm cumva, de același fel sau altele diferite care se bat cap în cap cu ale dumneavoastră și să pățiți ceva… ? No, astea se confiscă, vi le dăm când plecați acasă!” A sigilat pungile în fața ei și le-a dus în birou, urmând să le primească la externare.

  În următoarea zi, dimineața, asistentul vine cu procedurile obișnuite de luare a tensiunii, a saturației de oxigen, a pulsului și temperaturii și iar o prinde pe doamna noastră cu o pungă cu medicamente… Este anunțată doamna doctor și i se confiscă temporar și această pungă. Trec deja câteva zile în care pacienta noastră se pare că tot are o poftă mare de somn și iar trebuie să tragă de ea toată lumea, ba la fizioterapie, ba când are de luat medicamentele, ba când vine masa… Și, după cum era de așteptat, în altă dimineață, iar este „prinsă” că ia medicamente care nu-i erau prescrise… Deja nervoasă, doamna doctor vine în salonul cu pricina și o ceartă pe pacienta cu apucături ciudate. Își permite să-i caute în bagaje și mai găsește încă două pungi. Verifică ce medicamente mai are și găsește vreo trei feluri de somnifere cu denumiri diferite, plus ceva medicamente care, luate, dădeau o stare de somnolență și pe prospect era specificat să se ia doar seara, înainte de culcare. Nu era de mirare că dormea tot timpul…

  Cam asta este povestea somnoroasei paciente... La plecare, după cum i se spusese deja, i s-au înapoiat toate pungile cu medicamente, vreo șase la număr, cu specificația că nu-i sunt de folos, cele de pe rețetă ar fi suficiente pentru boala ei. M-a distrat, ce-i drept, această poveste, dar am și înțeles de ce se enervase doamna doctor: de pacienți, cât timp sunt în spital, răspund cei în grija cărora se află, a personalului medical cu tot ce reprezintă el: medici, asistenți, infirmieri, brancardieri… În cazul în care un pacient pățește ceva, se caută cauza, iar dacă este vina vreunui angajat, acesta va plăti într-un fel sau altul, chiar penal, dacă greșeala este gravă. De aceea, este importantă cooperarea tuturor, atât medici, cât și pacienți... Dar cel mai greu este să lucrezi cu oamenii… Și, atâta timp cât pacientul nu are prea multă carte, ba, mai mult, este și „căpos” și ia medicamente de capul lui sau că-i spune lelea Floare din capătul satului că „o luat un bumb care tare bine i-o făcut, că n-o mai doare nimic”, lupta împotriva prejudecăților este de două ori mai grea...

Octombrie (George Topîrceanu)

Octombrie-a lăsat pe dealuri

Covoare galbene și roșii.

Trec nouri de argint în valuri

Și cântă-a dragoste cocoșii.

Mă uit mereu la barometru

Și mă-nfior când scade-un pic, 

Căci soarele e tot mai mic

În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai

Trec zile albe după zile,

Mai nestatornice și mai

Subtile...

Întârziată fără vreme

Se plimbă Toamna prin grădini

Cu faldurii hlamidei plini

De crizanteme.

Și cum abia plutește-n mers

Ca o marchiză,

De parcă-ntregul univers

Privește-n urmă-i cu surpriză,-

Un liliac nedumerit

De-alura ei de domnișoară

S-angălbenit, s-a zăpăcit

Și de emoție-a-nflorit

A doua oară...

Rugăciune de seară

  Această rugăciune o știu de la socrul meu care a murit acum 54 de ani…” îmi spune doamna Ana, pe care am întâlnit-o la ultima internare de la Recuperare medicală.

  Ce m-a impresionat era faptul că această frumoasă rugăciune dăinuie deja de peste 50 de ani, ducând-o mai departe alte și alte persoane, căci mi-a zis doamna Ana că, de-a lungul timpului, mulți alții au rugat-o să le-o dicteze și lor. O pun și eu aici, ca să nu se piardă:

 

Mă culcai seara în pătuțul meu,

Mă văzură Bunul Dumnezeu

Cu trei îngerași lângă El:

Unul m-o culcat, unul m-o sculat,

Unul în cer s-o dus,

Cruce Sfântă mi-o adus,

În mâna dreaptă mi-o pus

Din toate relele m-o scos.

Cruce-n casă, cruce-n masă

Cruce în patru cornuri de casă.

Maica Sfântă la fereastră,

Dumnezeu cu noi în casă.

Plângeți, creștini, cu amar,

De al Lui Hristos greu pahar!

Că Hristos îi plin de rană,

Acoperitu-i cu piroană.

Cine-L vede și nu-L plânge

Nici cu mintea nu-și învinge.

O, zidirile toate plâng!

Pietrele se deschid,

Soarele se întunecă.

Nimeni nu mai pomenește

Pe Hristos cum pătimește,

C-o fost Fiul cel frumos

Și-o murit în acest post.

Dumnezeu să ne ferească

De ispita diavolească.

Amin!

Mărul de lângă drum (Mihai Beniuc)

Sunt măr de lângă drum și fără gard.

La mine-n ramuri poame roșii ard.

Drumețule, să iei fără sfială,

Că n-ai să dai la nimeni socoteală.

Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulțam, 

Adu-l țărânei ce sub mine-o am. 

E țara ce la sânul ei ne ține,

Hrănindu-ne pe tine și pe mine.

Când se-ncălzește-n primăveri sub soare,

În mine sunt puzderie de floare,

Iar vara, adăpat din sucu-i sfânt,

Cu crengile mă-ndoi până-n pământ,

În semn de prea adâncă plecăciune,

De tot ce-aș vrea să spun și nu știu spune.

În toamnă, când pe creangă măr de măru-i,

La pământeni cu dragoste mă dărui.

Când au pornit podoabele-mi să cadă

Și vine blana groasă de zăpadă,

Eu strâng vârtos în rădăcini pământul

Să nu mă smulgă din temeiuri vântul.

Și an de an mi-i rodul mai bogat

Și an de an mai gata sunt de dat.

Mi-s dragi copiii legănați în ramuri,

La gât cu mici bucăți din sfinte flamuri.

Și dragi îmi sunt și fetele fecioare

Umblând prin crengi cu dalbele picioare,

Cu poala și cu sînul plin de mere, 

Râzând îmbujorate de plăcere. 

Atunci mai uit pe-aceia care-au dat

Cu pietre-n rămurișul meu rotat, 

Și-mi amintesc cum astă-primăvară

Lângă tulpină-mi doi se sărutară,

Iar la plecare, el cu bucurie

Și-a pus cântând o floare-n pălărie.

Sunt măr de lângă drum și fără gard,

La mine-n ramuri poame roșii ard.

Drumețule, să iei fără sfială,

Că n-ai să dai la nimeni socoteală.

Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulțam,

Adu-l țărânei ce sub mine-o am.

E țara ce la sânul ei ne ține,

Hrănindu-ne, pe tine și pe mine.