„Superman-ul” meu

  Pe când eram copil, duminica era zi de film. Adică, mama ne dădea bani, mie și fratelui meu, să mergem la cinematograf. Douăzeci și cinci de lei erau alocați pentru această activitate, atât de așteptată de noi întreaga săptămână. Căci, pe vremea aceea, orele de școală se țineau de luni până sâmbătă (inclusiv), iar programul de la televizor era restricționat: în fiecare seară, în jurul orei șapte, înainte de Telejurnal, se difuza Mihaela și Azorel, Pătrățel, Bălănel și Miaunel, Lolek și Bolek (nu toate deodată, desigur), iar sâmbăta, la amiază, era rubrica „Gala desenului animat”. Acolo mai vedeai un Tom și Jerry, Popeye Marinarul, Ciocănitoarea Woody, Donald și Mickey Mouse... Totul nu dura decât câteva minute, dar erau atât de așteptate, căci la ce altceva să te fi uitat, copil fiind, în acea perioadă? Nu erau emisiuni agreate de noi, copiii (și nu numai de noi): Telejurnal, Cântarea României, Congresul al „n”-șpelea al „tovarășului”, vizitele de lucru ale acestuia în vreo fabrică... Că nu interesa nici pe adulți, d’apoi pe noi? Și, printre ele, un film, românesc sau nu, pe care-l vedeam de multe ori la bunici când televizorul nostru era „beteag”. Astfel că vizionarea unui film interesant la cinematograf era mai mult decât o plăcere. Ca să nu mai spun că, după film, mergeam la cofetărie, banii de la mama ajungându-ne și pentru câte o prăjitură și un suc de fiecare.

  La noi în oraș, existau două cinematografe pe care le frecventam: „Minerul”, în Centrul Vechi, aproape de școala noastră și „Dacia” aproape de Centrul Nou, dar mult mai select și unde ne plăcea să mergem mai des, căci parcă și filmele erau mai bune (mai exista un cinematograf în alt cartier, destul de departe, dar acolo am fost doar o singură dată). Dacă rula vreo producție importantă (pentru noi), stăteam la rând ca să prindem bilete cu locuri, mai aproape sau mai departe de ecranul uriaș, după cum ne era norocul. Ei bine, la acest cinematograf am văzut și filmul „Superman”. Primul, ăla cu Christopher Reeve… Eram prin clasa întâi, cred, și m-am îndrăgostit iremediabil de personaj… Zile întregi visam la Superman și chiar îi spuneam fratelui meu: „Când o să fiu mare, o să mă mărit cu el!” Cosmin, cu trei ani mai mare decât mine, după ce a încercat (fără succes) să mă lămurească faptul că „viitorul meu soț” nu este decât un personaj de film, fără puteri supranaturale, s-a lăsat păgubaș când a văzut că își bate gura de pomană. Și eram atât de îndrăgostită, încât în următoarea duminică, ultima în care mai rula filmul cu Superman, m-am gândit să-l mai văd o dată. Singură, fără să cer voie nimănui. Și m-am dus, chiar dacă, după film, am primit o chelfăneală zdravănă de la mama, căci părinții, plecați în vizită la cineva, se întorseseră mai repede decât preconizasem eu. Dar, ce să-i faci, dragostea cere sacrificii, nu?

  Crescând, după cum era și normal, am uitat de fixația mea pentru Superman. Sau, mai bine zis, trebuia să stea la rând, căci au urmat alte personaje care mi-au atras atenția. Totuși, nu ca Superman, la care nu m-am mai gândit… până de curând… Dar, să vă povestesc...

  Am primit de la un văr care și-a golit casa rămasă ca moștenire, o sobă cu plită. Voia să o arunce la gunoi când ne-a întrebat dacă nu ne-o trebuie. A adus-o cu soțul până acasă, l-a ajutat să o descarce în curte și a mai rămas câteva zile afară până și-a făcut Luci timp pentru ea. Ba, mai mult, a făcut soba și un drum până la țară unde a reparat-o tati, după care ne-a adus-o înapoi, descărcând-o tot în curte. Pentru că se anunțaseră ploi, într-un weekend am hotărât cu Luci că e cazul să fie dusă pe terasă. Dar era foarte grea, iar eu nu-l puteam ajuta cu nimic, căci cum iau ceva greu în mâini, cum nu mă mai pot mișca, darămite să și înaintez. M-am gândit că va chema pe cineva să-l ajute. Dar, încăpățânat cum îl știu, nu și nu, că se descurcă el. Eu mi-am văzut de treaba mea cu florile și i-am dat pace. Până când văd soba că vine singură. Adică… na! cu ajutorul unei scânduri și a unor butuci din lemn. Ba, mai urcă și scările, trei la număr, până la locul amenajat dinainte. Atunci, „brusc și subit”, mi-am adus aminte de dragostea mea din copilărie: „Măi, da’ să știi că eu chiar m-am măritat cu Superman!” Și, după această nouă și neașteptată... descoperire, au început comparațiile între cei doi... Drept îi că bărbatul meu nu are ochi albaștri, dar e brunet (bine, acuma e mai mult grizonat), mai înalt decât mine (doar cu vreo opt centimetri, da’ se pune, nu?) și cu o grămadă de puteri supranaturale: nu a adus soba singur pe terasă? Ba a adus. Apoi, dacă Superman putea zbura, iaca... și Luci poate: nu a zburat el, acum câțiva ani de pe scară pe spate, de la vreo trei metri, cu păturile în brațe? (căci mansarda, nefinalizată încă, ținea loc de uscătorie și se urca până acolo cu ajutorul unei scări). Ba bine că nu! Săracul, a avut de suferit câteva zile, dar bine că nu și-a rupt nimica. Să nu mai amintesc de cascadoriile pe care le face cu un talent înnăscut, cum e, de exemplu, aterizarea forțată realizată nu demult, de când cu deparazitarea lui Flutur… Apoi, când fac vreo boacănă, cine e cel la care merg să rezolve, cum știe el, ceea ce meșteresc cu atâta „artă”, fie că e vorba de tehnologie sau de orice altceva? „Superman-ul” meu, desigur! Cine a rămas alături de mine, când viața ne-a pus la „grea încercare”, încurajându-mă: „Lasă, că trecem noi și peste asta!” când un altul, ar fi fugit, poate, mâncând pământul? Soțul meu, desigur, dragul meu „Superman”, alături de care „înaintez”, deja de 24 de ani, mână în mână, inimă lângă inimă, suflet lângă suflet…

  Să mai zică cineva că visurile din copilărie nu se îndeplinesc… uneori...

                                            

 

„Superman-ul” meu cântându-mi o... serenadă...

        

Gândul meu (Gheorghe Lupșe)

Zi frumoasă, zi de iarnă,

Fulgii albi din nori să cearnă!

Că de asta tot nu-mi pasă

Gândul meu nu e „acasă”.

 

Și cu fiecare oră

Care zboară ca pe unde,

Inima mi te adoră

Gândul meu la tin-s-ascunde.

 

Sub sprânceana aurie

Fuge gândul meu nebun,

În părul tău de mătase

Și nu-l pot opri din drum.

 

Dar nu vreau nici să-l opresc,

Ci mai tare să-l zoresc.

Să pornească-n vijelie

Spre a mea scumpă avuție...

 

La mansardă...

  După aproape trei săptămâni în care familia noastră a dormit separat, ca cel mic să se obișnuiască să-și facă treburile afară, m-am gândit că e cazul să mă mut (normal, cu matracucul de copil cu tot) înapoi la mansardă unde, până atunci, Capucino fusese „stăpână”. Și, în cazul în care era nevoie de acomodarea mezinului pe timp de noapte și în această parte a casei, neexplorată încă, am hotărât ca aceasta să aibă loc într-o zi de sâmbătă; nu de alta, dar să ne putem odihni duminică, în cazul în care Codruț n-ar fi avut somn și ne-ar fi ținut treji și pe noi.

  Totuși, pentru a pune această idee în practică, era nevoie de ceva schimbări și pe-acolo, pe sus, căci deja știam cât îi place lui Codruț să-și manifeste curiozitatea față de „noutăți”. Și cum sunt foarte bună la făcut scenarii, îmi și imaginam delicatele mele păpuși de porțelan cum ar fi făcut rapid cunoștință cu „micul Piranha”, cel cu gura plină de „ace”. M-am scuturat de astfel de gânduri și, cu ajutorul lui Luci, partenerul meu de nebunii, etajele unu și doi (de jos în sus) ale „locuinței” păpușilor mele au fost înfoliate temeinic. Am golit măsuțele celor două noptiere, cablurile de la veioze le-am redirecționat pe lângă perete, după noptiere ca să nu-i vină lui Codruț ceva idei referitoare la ele (căci, deja încărcătorul meu de la parter e atins „de capsatorul” lui și încarcă doar într-o anumită poziție), am mutat în birou cam tot ce ar putea fi interesant de ros, am aspirat, am pus pătuțul lui Flutur lângă partea mea de pat (uf, că iar am obosit, numai când povestesc) și… mi-am zis că gata, mutarea poate avea deja loc.

  Seara, după ce plecase deja de ceva vreme Luci cu matracuca la culcare, ne urnim, cu greu, să mergem și noi. Flutur consideră că stă bine acolo unde e și, după ce mai dă o raită pe-afară, Codruț se ia după mine pe scări. Acum înțeleg mai bine de ce, urmărind-o pe Capucino, se oprise de fiecare dată, la ultima treaptă. Aceasta e mai înaltă decât celelalte și mai greu de escaladat. Dar, după ce-i pun lăbuțele din față pe treaptă și-l împing nițel de fund, ajunge sus unde, pentru el, totul e nou. O luăm spre dormitor unde Luci, care nu se culcase încă, avea veioza aprinsă. Matracuca stătea în pat, la picioarele lui. Direcționez din spate mezinul încotro s-o ia, dar sunt prea multe mirosuri noi, prea multe chestii de amușinat, de… încercat... Ajunge în „pătuțul” lui unde îi adusesem și o jucărie, dar nu are răbdare să stea pe loc. O pornește spre pătuțul lui Capucino pe care-l și încearcă. Deja gândindu-mă că se va face stăpân și pe el, matracuca rămânând fără nimic, iau pătuțul și-l bag sub pat. Cino urmărește totul de „sus”, dar nu zice nici „mâc”. Codruț n-are chef de somn, ci o pornește spre hol. Mă iau și eu după el. Amușină covorul, milimetru cu milimetru, ajunge în baie, încearcă (la gust) și covorul de acolo, după care o ia în sens invers. Mă gândesc că, dacă am stinge lumina, s-ar gândi că e noapte și tre’ să ne culcăm. Cu acest gând, aduc matracucul la fostul pat al lui Flutur, îi bag jucăria în gură să aibă ce molfăi și-i spun lui Luci să stingă veioza. Ne urăm noapte bună, Capucino se așază mai bine și… ne punem la somn. Noi, căci pipăind pe lângă pat, matracucul nu mai e acolo. Îl aud, pe undeva prin mijlocul camerei, scâncind. Aprind veioza și-l chem înapoi. Nu pentru mult timp, căci dispare iar. Of! că se anunță o noapte lungă… Aprind iar veioza să văd pe unde-o fi… Uite-l, e în mijlocul camerei, are de lucru cu covorul pe care-l întoarce, îl mușcă, trage de el… N-am ce să-i fac, căci de fiecare dată când îl aduc în patul lui, o zbughește iar. Sting veioza și aproape adorm. Capucino, ca de obicei, vrea să coboare să se culce în patul ei. Aud vânzoleală și mârâituri nervoase. Mi-amintesc că Cino n-are unde se culca, patul ei fiind pus „la adăpost” de Codruț. Aprind iar veioza (oare a câta oară?) mă ridic și-i pun „domiciliul” matracucii de unde l-am luat, sting veioza și nu mai bag în seamă niciun zgomot. La un moment dat, nu se mai aude nimic, dar pipăind cu mâna, mezinul tot nu e în pat. Aprind lanterna telefonului și verific pe unde-o fi: doarme la capătul patului. În sfârșit!

  Pe la unu și jumătate, mă trezesc și verific situația: Codruț doarme pe covor, aproape bot în bot cu Capucino care e în pătuțul ei. Se trezește și, pentru că nu fusese cam de multișor afară pentru vreo nevoie, îl fac să se ia după mine pe scări. Dârdâind în fața ușii, îl aștept până termină și ne întoarcem în casă, la căldură. Îl chem, dar Codruț e prea somnoros să mai urce la mansardă, ci se duce glonț la pătuțul din bucătărie și se pune la somn. E și Flutur prezent, așa că urc, cu greu, scările și până dimineața dorm și eu buștean...

……………………………………………………………………………………………………………….

  Constatând, în ziua următoare, că mezinul nostru nu e obișnuit cu noul loc de dormit o întreagă noapte, dându-mi seama și cât de greu fac „naveta” între sus și jos, când matracucul are vreo nevoie, mai amân câteva zile dormitul la etaj. Așa că în următoarea noapte, toți ceilalți sunt sus, în timp ce noi ne pregătim de culcare jos, la parter. După ce, pe la douăsprezece și jumătate, ies cu Codruț să-și facă treburile, mă culcușesc mai bine în pat, sub plapumă. Aud zarvă și mârâituri la etaj și, după câteva minute îl văd pe Luci venind cu Codruț în brațe și deschizându-i ușa să iasă. Nu vrea și-i spun că de-abia de câteva minute fusese afară. M-am gândit că i-o fi deranjat și de-aia mi l-a adus jos. Se duce să se culce, timp în care eu îl aștept pe Codruț, ca să pot stinge lumina. Dar, îl aștept degeaba, căci nepricopsitul de matracuc o zbughise iar, pe scări...

  Mă trezesc dimineața, pe când Luci deja se pregătea de mers la serviciu. Primele mele cuvinte: „Unde-i Codruț?” „Aaa, unde să fie, sus… Când am coborât, Capucino era în locul meu, Codruț în pătuțul lui Capucino și Flutur pe burtă, întins pe covorul plușat de la capătul patului… ” îmi zice Luci, liniștit. Deja mă gândesc, înciudată: „No, ni, mă, ce-mi face matracucul ăsta! Tot familionul doarme, fericit, sus, în timp ce eu, stau ca fraiera la parter, singură...”

 

Grea muncă și educația asta…

  De cum a intrat Codruț în viața noastră, am început cu toții să ne ocupăm de educația lui, fiecare din propria perspectivă. Adică noi, eu și Luci, îl învățăm să-și facă treburile afară, că așa-i normal și așa-i stă bine unei matracuci educate, în timp ce ăialalți membri ai familiei se întrec unul pe altul în a-l învăța cele necesare într-ale… educației canine, ca să zic așa, fiecare la ce se pricepe mai bine.

  Astfel, Flutur, cel mai înalt în „grad”, deja ajuns la o vârstă venerabilă în care nu-i mai arde de jocuri și copilării în fiecare moment, dornic doar să fie lăsat în pace și să zacă cât mai mult timp pe canapeaua lui verde din bucătărie, nu s-a descurajat și nici nu a renunțat la tabieturile lui din cauza unui pici matracucuc, uneori obraznic și cu o energie ce dă pe dinafară de cele mai multe ori (că atunci când doarme, pare destul de liniștit)… Dacă la început se ferea de el, cred că s-a gândit mai bine că doar el e „șeful” și acum încearcă, așa cum poate, să-l pună la respect pe cel mic, ca acesta să-și dea seama când poate insista cu joaca și când nu. Încă nu-i pot lăsa singuri, că mi-e frică ca nu cumva „șeful” să exagereze cu… educația, că așa-l „ceartă” câteodată, de și pică Codruț pe spate... și așa rămâne… trei secunde, după care o ia de la capăt. E foarte diferit față de cum era matracuca la vârsta lui, șmechera care, de cum se apropia Flutur de ea, se arunca instant pe spate; nu și Codruț, că pe el nu-l învățase nimeni cum stă treaba cu gradele... canine. Oricum, mârâitul și „rânjitul” lui Flutur față de cel mic, s-a modificat foarte mult de la prima întâlnire, căci acum parcă-l ceartă… mădărit sau, nici nu știu cum să explic. Doar când mezinul exagerează, reacția lui Flutur e mai dură. Oricum, Codruț începe să priceapă cum să se comporte cu… „șeful cel mare”.

  Dacă relația dintre Flutur și Codruț e, oarecum, stabilă în momentul de față, cu Capucino e altă poveste. Impactul pe care l-a avut micuțul matracuc față de, până atunci, alintata familiei, a fost unul cam mare pentru ea. Astfel, primele zile matracuca le-a petrecut afară, în cușca, până atunci pe post de decor, fie ploaie, fie vânt... Dar, văzându-l pe Flutur în rolul de educator, s-a gândit să se facă și ea utilă cu ceva și… cum altfel decât învățându-l pe Codruț ce știe ea mai bine? Să concerteze, desigur! Și s-a pus, draga mea matracucă, pe vocalize aproape toată ziua, 24 de ore din 24. Deocamdată, cei doi, și profesor, și elev, sunt cu lecțiile de muzică la tonalitățile grave și… „foarte” grave, de-mi vine și mie a crede că, dacă mai insistă mult Capucino pe recapitulare, aceasta se va transforma de-a dreptul într-o pisică „torcăcioasă”. Lecțiile nu rămân, însă, fără ecou, căci sârguinciosul elev, timid până atunci, a început a prinde glas și-i comentează profesoarei lui de nici nu mai știe cum să reacționeze, biata de ea. Atunci, se uită la mine, cerându-mi, parcă, ajutorul… „Ce să-ți fac, dragă Capucino, tu singură îți înveți elevul să devină obraznic! Cred că trebuie să abordezi problema dintr-o altă... perspectivă” vin eu cu replica. Și Capucino mă ascultă, după cum i-am sugerat, apropiindu-și boticul de boticul celui mic, dând cu frenezie din coadă, ceea ce matracucului mezin pare să-i facă mare plăcere. Oricum, când se pun cu toții pe cântat, iese un concert ca-n vremurile bune, de „zile mari”, încât vecinilor le vine să… aplaude frenetic, ce credeați că vreau să spun?

  Pe măsură ce trece timpul, „programa școlară” a elevului nostru se mai îmbogățește cu cîte un capitol… Căci, așa cum e și normal, în fiecare zi Codruț descoperă noi și noi lucruri interesante. De exemplu, mobila pe care, vă dați seama că nu-l putem lăsa să o „inspecteze” după voia lui. Așa că, după ce i se spune de „n” ori că nu e voie și el se face că nu aude, încercăm să-i despărțim dinții de piciorul mesei, de colțul oglinzii, de scândura de sub pat (ehe, acolo ajungem mai greu)… Atunci el, de ciudă, trage o fugă până-n bucătărie și se ușurează, cu mare satisfacție, pe covor, ceea ce știe, șmecherul, că pe mine mă enervează la culme. Oricum, ieșitul atât de des afară, chiar și pe timp de noapte de două-trei ori, pare să dea rezultate, căci el singur merge la ușa de la terasă și trage de perdea, semn că vrea să iasă, dragul de el.

  Pentru că, totuși, Codruț e un copil de matracuc, are nevoie și de joacă, nu numai de lecții. Dar matracucile astea nu vor să-și schimbe rolul de profesori (care le face, după cum am observat, o deosebită plăcere) în cel de parteneri de joacă, astfel că... ce să facă bietul copil? Se joacă singur sau, de cele mai multe ori cu mine, căci eu sunt mai mult cu el. Eei, și atunci, adio exerciții dimineața, căci nu pot face kinetoterapie cu un matracuc care se agață la fiecare mișcare de-o mână, de-un picior sau de haine… așa că le fac seara, pe ascuns, când el doarme. Are o grămadă de jucării, tre’ să caut și punga cu jucăriile celorlalte matracuci, dar tare mult îi place să-și folosească „acele”... Pentru asta, eu îi spun „micul Piranha” și, credeți-mă că își merită porecla cu vârf și îndesat. Uitasem, de când fuseseră matracucile mici, cu ce „ace” sunt înzestrate de la „mama natură” la vârsta asta...

  Cam atât, deocamdată, cu educația micului nostru elev, căci nici prea multă școală nu face bine… Eu una, așa am auzit...

 

Elevul Codruț alături de profesorii lui, Flutur și Capucino...

 

nea/ne-a

                                  nea

Crengile copacilor s-au împodobit cu o minunată beteală de nea.

Afară ninge cu fulgi mari de nea.

Un strat generos de dalbă nea a acoperit șoseaua.

Nea Ion și nea Petrică sunt vecinii mei.

-Nea, Codruț! Mai repede, că ne-apucă noaptea pe drum!

                                 ne-a

Ne-a dat și nouă din plăcintele lui.

Nu s-a uitat la noi, nici măcar nu  ne-a băgat în seamă.

Ajungând acasă, ne-a făcut o primire de ne-a bucurat sufletul...

Pentru că i-am colindat frumos, ne-a servit cu ce avea mai bun.

Ne-a ieșit dintr-o dată în față, de-am sărit amândoi în sus de spaimă.

Călătoria

  Suntem diferiți… ființe unice și irepetabile, fiecare cu bucuriile și necazurile noastre… Bucăți de viață vesele sau mai puțin vesele, lasă pe chipul nostru urme de neșters, noi continuând să mergem înainte, tot înainte, căci înapoi nu ne putem întoarce… Uneori, când și când, ajungem la câte o bifurcație și acolo ne oprim, încercând să ne dăm seama încotro s-o luăm, care ar fi calea cea bună: o nouă carieră, un nou loc de muncă, o nouă relație, întemeierea unei familii… totul cu puțină îndoială, cu o strângere de inimă, ca de fiecare dată când ne e frică să renunțăm la ce știm, la ce cunoaștem și ne e familiar ca să ne avântăm spre ceva nou, spre necunoscut... Căci, de cele mai multe ori, teama de a nu suferi, de a nu lua o decizie proastă, ne face să nu riscăm, să nu ieșim din zona de confort cu care suntem atât de obișnuiți și în care ne simțim atât de bine… și să pierdem șansa de a avea ceva minunat, ceva pregătit special pentru noi… Sau, din contră, riscând greșit, să ne pierdem libertatea și bucuria pe care am avut-o până atunci, luând-o pe un drum pe care n-am dori să mergem, ajungând într-un loc în care nu ne simțim deloc bine... Sunt alegerile noastre, oricare ar fi ele, iar dacă ceva nu iese bine, nu putem da vina pe altcineva, ci… ne dezmeticim, strângem din dinți și schimbăm direcția, fără să mai privim înapoi, ci doar înainte, mereu înainte...

  După ce chibzuim (sau nu, căci mai sunt și unii care se aruncă cu capul înainte, negândind prea mult), continuăm să înaintăm și o vreme drumul nostru pare liniștit, pare că totul se așază așa cum ne-am dorit. Uneori, călătorim singuri, uitându-ne în dreapta și-n stânga, admirând frumusețile pe care le întâlnim în drumul nostru, dând, dacă putem, o mână de ajutor celui care are nevoie, iar dacă obosim, ne oprim să ne tragem sufletul, dar având mereu același țel în minte: să înaintăm. Sau, mai există persoane care nici nu se uită pe unde trec, nu văd niciuna dintre frumusețile întâlnite în cale, ci doar înaintează, uneori fără odihnă, doar din dorința de a avea cât mai mult, de a ajunge cât mai departe, cât mai sus (din punct de vedere social). Mânați de ambiție, uită, de fapt, să trăiască… Uneori, ei se prăbușesc pe cale, datorită oboselii, fără a avea alături pe cineva care să-i ajute să se ridice, căci așa au ales la un moment dat, gândindu-se că un alt tovarăș de drum i-ar incomoda să înainteze așa cum și-ar fi dorit. Sau, ajung la sfârșitul călătoriei, dar cu toate că acum au mai mult decât ar avea nevoie, nu au cui să predea ștafeta, să ducă mai departe ceea ce au agonisit cu atâta trudă și efort… Aceștia sunt, în mod paradoxal, cei mai săraci și cei mai singuri...

  Alteori, ni se alătură în călătoria noastră prin viață și alți tovarăși, uneori o scurtă bucată de drum, chiar și numai câțiva metri, alteori mii de kilometri, mână-n mână, suflet lângă suflet, inimă lângă inimă. Și parcă în doi drumul nu mai pare atât de… monoton, de plictisitor uneori, nefăcând altceva decât să înaintăm și… cam atât, doar cu câteva pietricele de care ne mai împiedicăm când și când, mici obstacole peste care trecem fără prea mare efort. Dar, se poate întâmpla ca, pe măsură ce înaintăm, pietricelele să devină din ce în ce mai mari, adevărați bolovani, vântul care adia blând până atunci, mângâindu-ne fața, se poate transforma într-o clipă în adevărate viscole și furtuni, cutremurându-ne până-n adâncul ființei noastre… În astfel de momente, drumul se dovedește a fi greu de parcurs, făcându-ne să ne împiedicăm, să cădem, bâjbâind prin întuneric după o rază de lumină, după un sprijin… Atunci ne oprim, căci nu avem de ales, ne târâm, așa cum putem, din mijlocul drumului, pe margine, pentru a nu-i împiedica pe ceilalți să înainteze și… în prima fază, cădem în deznădejde… Atunci e momentul ca tovarășii cu care am parcurs deja atâta amar de drum (familia, prietenii adevărați) să acționeze, să nu ne lase pradă deznădejdii, să ne ajute să ne ridicăm și să ne continuăm, așa cum putem, călătoria… Un sfat, o vorbă bună, o rugăciune trimisă Celui de Sus pentru cel căzut contează și acestea extrem de mult. Privind la ceilalți cum înaintează, noi rămânând cu mult în urmă, ba părându-ni-se că, din cauza noastră, nici tovarășii noștri nu pot călători în voie, cu ditamai „povara” după ei, aceste „viscole” și „furtuni” ni se par nedrepte… Lecții de viață prea dure, credem noi, dar atât de importante în evoluția noastră, ba chiar și a tovarășilor noștri de călătorie, căci toate acestea ne întăresc, ne fac mai puternici decât înainte… Și… ce să vezi? de cele mai multe ori, ele ne fac să schimbăm direcția, să ne dăm seama că drumul pe care mergeam până atunci nu era cel potrivit… Sau, se mai întâmplă ca tovarășul alături de care călătoream să nu mai rezoneze cu noi, să ne împiedice să înaintăm și atunci e mai bine să o luăm amândoi pe drumuri diferite, opuse chiar...

  Înaintând pe o altă cale, cu totul nouă, cu puțină teamă de ce ne-ar mai putea aștepta pe parcursul călătoriei noastre, întăriți sufletește, deși mai slăbănogiți cu trupul, învățăm, greșim, ne corectăm, plângem, zâmbim, ne bucurăm… într-un cuvânt… TRĂIM...

 

Întâmplare și... speranță (Gheorghe Lupșe)

 

 

La o margine de țară

Într-o lungă zi de vară,

Un fecior trecea voios

Pe malul apei în jos.

Și era frumos feciorul

Strălucea în juru-i malul.

Era-nalt și mlădios

Ș-avea gândul luminos.

Nu cunoștea supărarea,

Nici dorul și nici durerea.

Avea sufletul curat,

Mulțumit și împăcat.

Avea ochii cum e mura,

Senină căutătura.

Era tânăr și voios

Și cânta mereu duios.

 

Într-o zi de primăvară

S-a dus la un târg de țară,

Într-un târg învecinat

Cu mai mulți feciori din sat.

 

Mergeau vorbind, pe cărare

Cu o mare nepăsare.

Și cum mergeau apăsat,

Au văzut departe-un sat.

 

Și-au grăbit pasul mai tare

S-ajungă mai iute-n vale.

Nicio vorbă n-au schimbat

Până ce-au intrat în sat.

 

 .........................................

 

Sub un plop, lâng-o fântână,

C-o cofă de lemn în mână,

Sta o fată și privea

Cu un câine-alăturea.

 

Privea lung în largul zării,

Cum s-apropiau feciorii

Ce treceau pe lângă ea

Fără-n seam-a-o băga.

Doar unul din ei rămase,

De ceilalți se depărtase

Și-o privi sfios, mirat,

Și apoi fugi săltat.

Că rămase mult în urmă

Ca un miel de a sa turmă.

I-a ajuns el gâfâind

Și-napoi mereu privind...

Feciorii când îl văzură

Ochii mari ei și-i făcură,

Că fârtatul lor frumos

Devenise rușinos.

 .................................

Fata porni pe cărare,

Câinele-o urmă agale.

Mergea-ncet și chibzuind

Și la fecioraș gândind.

 

Că-i plăcuse-a lui privire

Fără nicio șovăire,

Ochii negri și sfioși,

Ca și doi cărbuni lucioși.

 ...........................................

Când era pe la chindie,

Dintr-a lor călătorie

Feciorii se întorceau.

Veseli, glumeau și râdeau.  

Doar unul-i rămas în urmă

Veselia i se curmă.

Se-ndreaptă nepăsător

Pe urma fârtaților.

 

Gândul lui era la fată,

Inima-i neastâmpărată.

Se uita și nu vedea

De pietre se-mpiedica.

 

...........................................

 

Zilele care urmară

Pentru el fură povară.

În muncă nu avea spor;

Se-nvârtea neștiutor.

 

Inima-n piept i se zbate,

Doru-n ea nu-i mai încape.

Nu știe ce i-a venit:

E nebun sau necăjit?

               

Fata-i face întristarea;

Și își puse întrebarea: 

De-acuma a cui va fi,

Oare o va dobândi?