dune
Erau acolo dune de nisip ca în Sahara.
Vântul formase dune peste care greu puteai trece.
Am auzit că a apărut ecranizarea romanului „Dune” de Frank Herbert.
Nu știa ce înseamnă „dune”, așa că a căutat în dicționar.
Dacă te sperie niște dune de nisip, atunci ar fi mai bine să renunți la călătorie...
du-ne
Du-ne repede la teatru!
Nu căuta să ne înșeli, ci du-ne până unde ne-ai promis!
„Du-ne” conține două părți de vorbire diferite.
Acuma, dacă tot te-ai pornit, du-ne și pe noi!
Din bucata mea de pâine
Am crescut un om și-un câine,
Omul azi m-a părăsit,
S-a dus și n-a mai venit,
Câinele mă recunoaște,
Omul nu mă mai cunoaște.
Doar câinele mi-a rămas,
Mă apără de necaz,
Nu doarme zi, și nici noapte,
Mă păzește cu dreptate.
Îl bat și îl dau afară,
Sare gardul, vine iară.
Omul e și dușmănos,
Chiar de vorbește frumos,
Te vorbește-n față bine
Și-n spate lovește-n tine.
Ce ai, omule, cu mine?
Nu-ți fac nici o stricăciune.
Când am bani și o duc bine
Toată lumea e cu mine,
De n-am bani și o duc rău,
Nici cel neam nu-i neamul meu.
Și atunci, te-ntreb pe tine:
Care-i om și care-i câine?
Lumea înconjurătoare este atât de minunată! Cu toate ființele necuvântătoare care îi întregesc frumusețea, cu toate florile, păsările, chiar și cu gâzele care fac parte din ea... Și avem atât de multe de învățat de la ele… Nu trebuie decât să ne ridicăm ochii de la treaba noastră zilnică, să luăm o pauză de la rutina de zi cu zi și să încercăm să le observăm o clipă ca să ne dăm seama că lecțiile pe care ni le oferă gratuit tot ce face parte din natură, din lumea înconjurătoare, sunt deosebit de prețioase.
Cât de fericiți sunt patrupezii când te trezești dimineața sau te trezesc ei, spălându-te pe ochi, pe față… Cum zburdă pe lângă tine, când știu că e ora de plimbare, de luat masa, ora de joacă, ora de smotoceală… Cât de mult se bucură când te întorci de la serviciu, de la cumpărături, de oriunde ai fi fost plecat, lipsind chiar și o mică perioadă de timp, de parcă ai fi lipsit o lună întreagă… Și, oricât de stresat ai fi, de supărat, când ești întâmpinat, de cum intri pe poarta sau pe ușa casei, de patru piciorușe care freamătă nerăbdătoare, de o codiță care flutură ca un steguleț în toate direcțiile, chipul ți se luminează, un zâmbet ți se întipărește pe față și uiți de toate supărările, de toate grijile, măcar pentru o vreme… Fac și ei, nu zic nu, o grămadă de năzbâtii, îi cerți, dar ce noroc că lor le trece supărarea imediat, uită, nu țin mânie, cum facem noi, oamenii. Unde mai pui la socoteală și faptul că sunt în stare să te apere chiar cu prețul vieții în caz de pericol...
Pisicile, cu toate că sunt mai independente decât câinii, simt și ele nevoia de dragoste, de a fi luate în brațe, de a fi mângâiate, răsplătindu-te cu un „motoraș” care vibrează constant, fără a avea nevoie de baterii. Studiile chiar au demonstrat că ele se așază pe locul bolnav, exact unde te doare, că „împrumută” boala stăpânului, că preiau și ele, asemenea patrupezilor, energia negativă pe care o simt că plutește în jurul tău. Ar fi capabil cineva de un astfel de sacrificiu? Apoi, cum știe o pisică să se alinte, nu știe nimeni...
Păsările, an de an, recondiționează și muncesc la cuiburile lor pentru puii care vor veni, ca aceștia să fie cât mai protejați de frig, de ploaie sau de prea multă căldură… Nu se plâng că e greu să facă asta constant, când e nevoie, ci o fac cu drag și așa, ca un bonus, cântă de dimineața până seara. Când familia se mărește, au cea mai mare grijă pentru nou-veniții pe lume, îi învață tot ce e nevoie pentru a putea supraviețui singuri, pentru a putea să-și facă propria lor familie, pentru a putea să-și împlinească menirea… Și, crede-mă, dacă te-ai trezi într-o dimineață fără trilul vrăbiuțelor, al guguștiucilor și al celorlalte înaripate (unele mai talentate ca altele), ai simți imediat diferența.
Florile încearcă și ele să crească frumoase și sănătoase, să se înveșmânteze minunat în perioada înfloririi, răsplătindu-te cu frumusețea lor fără seamăn, cu parfumul lor deosebit… Prin asta, nu înseamnă că și ele își împlinesc astfel, menirea? Nu cred că există om care să nu se fi bucurat la vederea unei flori deosebite, nici măcar cei întunecați la suflet care consideră că nu au nimic de învățat de la nimeni...
În ce privește lumea gâzelor, vreau să mă opresc puțin și aici, alegând dintre acestea fluturii, preferații mei. Nu întâmplător pe unul dintre patrupezii mei îl cheamă Flutur. Fiind de toate mărimile, de la fluturi mititei până la fluturi mari cât palma, de toate culorile și nuanțele, de la albi, galbeni, albaștri, până la fluturi cu diferite culori pe aripile lor delicate, aceste gâze minunate ne atrag atenția mai ales în zilele însorite când îi vedem zglobii, alergând veseli printre flori. Cât durează viața unui fluture? Prea puțin, aș zice eu. Cu toate acestea, nu am văzut vreodată un fluture care să se lamenteze că viața lui este prea scurtă, că s-a născut într-un loc nepotrivit sau într-un timp nepotrivit. El doar zboară printre flori și albine, se bucură de nectarul florilor, de fructele dulci, se bucură de scurta lui viață, neprecupețind nicio clipă și ne încântă pe noi cu frumusețea lor deosebită, cu gingășia lor.
Astfel, după cum spuneam, lecții de viață ne oferă natura, cu tot ce face parte din ea, în fiecare zi. Întrebarea este: învățăm ceva din toate aceste lecții? Tare mi-e teamă, însă, că răspunsul n-ar fi unul potrivit...
Matracucul s-a supărat pe mine și încă nu i-a trecut… Nu-mi vine să cred că încă îl mai ține supărarea, după ce a trecut deja o zi de când l-a apucat… Adică, eu nici nu înțeleg de ce s-a supărat. În prima fază, nici nu mi-am dat seama de asta, însă a fost el destul de clar, încât să-mi atragă atenția asupra acestui lucru.
Dar… să vă spun ce s-a întâmplat… Ieri după-masă, pe când tocmai făceam ceva de mâncare, primesc un telefon de la o prietenă: „Salut! Ești acasă? Vezi că venim până la tine!” Afară turna cu găleata, aveam mâncare la gătit și pe plită și în cuptor, matracucile ședeau cumințele pe canapeaua lor din bucătărie… Noi nu prea primim vizite, mai ales așa, inopinat… Adică, nu zic că nu se întâmplă, doar că se întâmplă destul de rar… Și, știți și voi, când așteptați pe cineva, vă pregătiți puțin, nu-l așteptați chiar cu mâna goală, adică, cu masa goală, aveți la îndemână un suc, o prăjitură, ceva acolo… Acuma… na! nu puteam să zic că nu-s acasă, dacă eram, mai ales pe o vreme ca asta… unde aș fi putut să fiu? Apoi, sincer, îmi făcea plăcere această vizită, nu mă mai întâlnisem cu prietenii mei de anul trecut din vară, deși vorbim la telefon aproape zilnic.
Am dat o fugă (vorba vine, „fugă”) până la poartă cu umbrela să descui, căci îmi imaginam că sunt în fața casei și nu-i frumos să lași musafirii să aștepte în stradă, mai ales pe o vreme ca asta… Bun, încă nu sosiseră… Începusem să mă agit, iar matracucile m-au simțit imediat. Au sosit musafirii și, cum matracucile erau amândouă înăuntru și, chiar nu îmi doream un concert, am deschis ușa și l-am scos pe Flutur pe terasă. Capucino tocmai începuse primele acorduri dintr-o arie sofisticată, dar când a văzut matracucul expulzat afară, s-a liniștit pe dată.
Prietenii mei nu au stat mai mult de o jumătate de oră. I-am dat un alt tricou prietenei mele, uscătorul de păr… am avut niște crackers, ceva suc, apă mai mult plată decât minerală, bombonele, chiar și trei prăjiturele ambalate individual… Deci, din punct de vedere al primirii unor musafiri, era ok. Pe când să plece, mă gândisem să fac rocada în același sens, să bag matracucul pe unde l-am scos, deci tot de pe terasă și prietenii mei să iasă pe unde au intrat. Ei, aș! credeți că a mai vrut Flutur să intre, când cineva străin ieșea pe ușa din față? Ce puteam să fac, deși ploaia încetase și ieșise deja soarele, m-am înarmat cu umbrela și am petrecut musafirii până la poartă, ținându-l pe Flutur la distanță, nu cumva să se trezească vreunul dintre prietenii mei cu un „autograf” (știm deja foarte bine cu câtă nerăbdare ar da matracucul măcar unul).
După ce am răsuflat ușurată că musafirii au ieșit pe poartă, cu nimic în plus față de cum intraseră cu o jumătate de oră mai devreme, am intrat în casă, făcându-i loc și matracucului, dar acesta n-a mai vrut să intre. Și asta s-a întâmplat tot restul zilei. Deși, deschidea ușa (de câteva ori, chiar), se așeza înapoi pe terasă, așteptând să vadă dacă vin să o închid. Și, dacă vorbeam cu el, invitându-l să intre (că tot părea că dorește acest lucru), întorcea capul, uitându-se în altă parte, prefăcându-se că nici nu aude ce spun…
Așa s-a răzbunat pe mine că nu l-am lăsat să-și arate talentele față de prietenii mei și, mai ales, că l-am scos din spectacol doar pe el. Adică, dacă și matracuca ar fi fost tratată pe picior de egalitate cu el, nu ar mai fi fost acum atât de revoltat de purtarea mea. Și a ținut neapărat să-mi arate acest lucru… Cât o să-l țină, habar n-am, probabil cât o să considere el că m-a „pedepsit” îndeajuns. Ce ți-e și cu vedetele astea, sensibile mai sunt...
Să mergi mereu cu fruntea sus, femeie
Să nu-ți pleci capu-n fața nimănui
Chiar dacă suferi viața nu se-ncheie
Ești unică ca tine alta nu-i!
Și sufletul să nu ți-l lași călcat
De nimeni niciodată, în picioare
Respectă-te mai mult căci e păcat
Să ai un suflet sfărâmat, care te doare!
Învață-te să ai grijă de tine
Iubește-te așa... așa cum ești
Tu ești frumoasă știi asta prea bine
Și altceva nicicând să nu gândești!
Femeie, fii mereu pretențioasă
Să nu te mulțumești doar cu puțin
Fă nazuri dacă vrei, fii mofturoasă
Cu sentimentele care îți aparțin!
De câțiva ani avem o umbrelă uriașă de soare, de culoare roșie. Mai avem una, multicoloră, puțin mai mică, pe care o folosisem destul de des în anii trecuți, înainte de a avea terasa. Astfel, vara, mai ales când veneau socrii la noi și ne gândeam să mâncăm afară, o foloseam pentru a avea umbră. Chiar avem o poză în care, într-un an, de 1 Mai, ne strânsesem toată familia și, pentru că începuse să plouă, am prăjit mici sub... umbrelă, în tricou și pantaloni scurți, pentru că ploaia nu durase mult și ieșise din nou soarele.
De anul trecut însă, de când ne-am apucat și de grădinărit și matracucile de „reamenajat și decorat” curtea, așa cum doar în revistele de specialitate vezi, am amenajat și noi un loc care, fie vorba între noi, le-a scăpat din vedere matracucilor, fiind într-un colț mai retras, unde să mai facem grătare, mâncare la ceaun... Am fiert, de câteva ori, chiar și bulion. Într-una din zilele de vară de anul trecut, pentru că acolo nu avem umbră deloc, fiind chiar între terasă și cireș, Luci s-a gândit să „activeze” pentru prima dată umbrela uriașă, să nu-l bată soarele în cap tocmai în procesul creației unui prânz delicios. Până în acel moment, matracucile au fost tot pe lângă noi, „supraveghind” grătarele, mirosul mutându-le botul de la loc. Dar situația s-a schimbat radical în momentul utilizării, pentru prima dată, a umbrelei. Capucino n-avea nimic, se comporta ca de obicei, o veritabilă „Speedy Gonzales” în stânga, în dreapta, acum aici, în următoarea secundă la lemnărie, consumându-și energia până la vremea când să ne punem la masă, că doar face parte din familie, nu-i așa? Flutur însă... nicăieri. „Dar unde o fi matracucul ăsta?” l-am întrebat pe Luci care tocmai întorcea grătarele. Îl caut în partea din față a curții, în casă... În spate nu părea să fie, că nu e chiar micuț, să nu-l observi. Dau de el după lemnărie, acolo unde se ascunde, de obicei, când e furtună. Îl scot afară cu greu, căci nu se lasă, mai mult trag de el, de fapt, de cele aproape 50 de kg. Cum ajunge lângă umbrelă, cum o ia la goană în curtea din fața casei. Nu a mai fost chip să-l aducem înapoi în spate. Toată după-masa a petrecut-o în fața casei, în plin soare și, când se înfoca, intra în casă, la răcoare, pe gresie. Dar în spate, cu toate că era deschisă și ușa care dădea spre terasă, nu a mai vrut să-și facă simțită prezența până la închiderea umbrelei.
Pentru că nu ne-a prea venit să credem că, din cauza umbrelei, matracucului nu i-a mai „ars” de grătare, am mai repetat experiența și... da, într-adevăr, putem spune cu certitudine că Flutur are fobie de umbrela noastră roșie. Dar nu e chiar atât de grav, căci am folosit această descoperire pentru a ține matracucul la distanță când e vorba de făcut mâncare afară, nemaitrebuind să păzim și noi grătarele sau ce-om mai fi prăjind, ca până nu demult, când matracucul a furat o bucată de pâine cu slănină friptă, făcându-se nevăzut până a devorat-o, venind apoi după alta. Astfel, când vrem să stăm liniștiți, să „grătărim” afară și chiar să luăm masa pe terasă, e de ajuns să deschidem... umbrela cu pricina și matracucul dispare ca prin farmec, ca și cum ai apăsa pe un buton magic. Oare nu există vreun buton magic și pentru Capucino? Dar, de fapt, cred că ne-am plictisi...
Umbrela creatoare de... fobii...
La o margine de codru, pe-o colină însorită,
Lângă potecuța-ngustă, stă o cruce părăsită.
Răstignit în patru cuie, prăfuit de ani și vreme,
Stă Hristos uitat și singur, peste El timpul se cerne!
Doar un biet copil ce zilnic paște turma de mioare
Se oprește să se-nchine și se-ntreabă cu mirare:
„-Cât mai poți să rabzi, Hristoase, cuiul și singurătatea,
Nu Ți-e frică de-ntuneric, când se-așterne-n codru noaptea?
Nu Ți-e foame, nu Ți-e sete, n-ai pe nimeni lângă Tine,
Ești și Tu la fel de singur, ești orfan la fel ca mine?
Eu pasc turma de mioare ca să-mi dea un colț de pâine,
Cel ce e stăpân pe turmă... azi îmi dă... dar nu știu, mâine!
Ți-am adus un colț de pâine, e mai veche, dar e bună,
Sunt prea mic... nu pot ajunge, să-Ți dau jos acea cunună
Și să-ți scot din frunte spinii, care pielea Ți-au străpuns.
Cum să fac, că-s mic, Hristoase, și n-ajung așa de sus?
Ți-am adus și apă rece, că Ți-o fi amar și sete,
Ei Ți-au dat oțet și fiere, da' zic: Dumnezeu să-i ierte!
Că și astăzi trec grăbiți și nu vor să se oprească,
Chinul să Ți-l ușureze, setea să Ți-o ostoiască!
N-ai nici haină, n-ai nici cușmă, pentru când o fi mai rece,
Dar îți las a mea cămașă că nu știu când oi mai trece.
N-am mai multe, că aș vrea să-ți mai las, să ai de schimb,
Dar ce văd? Sau mi se pare? Ai în jurul Tău un nimb?
Ooo... nu pot să cred, Hristoase, că-ntinzi mâna către mine,
Că nici cuiul nu mai poate, răstignit a Te mai ține!”
„-Drag copil, grăiește Domnul, Crucea mea n-ar mai fi grea,
Dacă ar veni cu toții, cu iubire lângă ea.
Și Eu sunt Păstor la oi, mi-am dat viața pentru ele,
Multe au plecat din staul, eu le caut cu durere
Și le-aștept să se întoarcă, să le mân către pășune
Cu iubirea mea cea sfântă, eu le strig ca să se-adune!
Tu ești mic, da-n suflet mare și bogat cum alții nu-s,
C-ai întins un colț de pâine și-ai dat apă lui Iisus
Și-ți voi da, când va fi vremea, apă vie și merinde,
Viață veșnică și Raiul, pentru dragostea-și fierbinte!”
Și i-a pus Hristos pe creștet, mâna Sa cu răni de cui
Și-a mâncat din pâinea tare, pusă înaintea Lui.
Binecuvântând orfanul și gustând din apa rece,
S-a urcat din nou pe Cruce, pentru cei ce vor mai trece!
Trecuseră deja câteva zile de când îi venise rândul toamnei să se remarce printre suratele ei. În micuța noastră grădină viața își ...
