Rugăciune pentru lume (după Cuviosul Paisie Aghioritul)

Dumnezeul meu, să nu-i părăsești pe robii Tăi care  trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toți lângă Tine.

Pomenește, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli trupești sau sufletești.

Pomenește, Doamne, pe conducătorii țărilor și ajută-i să conducă creștinește.

Pomenește, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.

Pomenește, Doamne, pe toți făcătorii de rele, luminează-i și ajută-i să se îndrepteze.

Pomenește, Doamne, Biserica noastră, pe slujitorii  sfințiți ai Bisericii și pe credincioși.

 Pomenește, Doamne, pe toți cei din mănăstiri.

Pomenește, Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război.

Pomenește, Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniți, pe cei săraci și pe cei fără casă.

Pomenește, Doamne, toate popoarele, să le ții în brațele Tale, să le ferești de rău și de război.

Și iubita noastră țară să o acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, păzind-o de orice rău.

Iubire între frați

   Matracucile noastre țin foarte mult una la cealaltă… Atâta îmi trebuie, să strig la Flutur pentru ceva, că deja Capucino „mă ceartă”, de zici că e iar la orele de muzică, făcând vocalize. Și Flutur își arată iubirea față de surioara lui, ajutând-o și el cum poate. Tocmai azi, de exemplu, pe când eram sus și ei pe afară, Capucino zgâria energic ușa să intre (probabil credea că n-am auzit, că nu se oprea din insistat). Până să cobor, normal, ea mi-a făcut deja o vizită la etaj, după care a luat în primire canapeaua lui Flutur. Ușa era larg deschisă și drăguțul meu copil patruped dormea afară pe dale fără nicio grijă. Știam că Cino, fiind micuță, nu are cum să intre dacă e închisă ușa, dar, dacă tot a insistat, a venit Flutur, i-a deschis, după care și-a văzut de ale lui. Trebuie neapărat, ori să-l învățăm să închidă ușa, ori să ne punem fermoar...

  Când e vorba să fie despărțiți, matracucile noastre reacționează diferit. Dacă, de exemplu, Capucino trebuie să plece (cum s-a întâmplat, nu demult, când a dus-o soțul cu mașina la veterinar pentru vaccin) a fost de ajuns să merg cu Flutur în cameră cu niște crănțănele și cu o porție zdravănă de smotocit, să nu vadă când se umblă la locul unde ținem lesele. După ce m-am convins că au plecat, i-am dat drumul. Flutur a reacționat destul de bine, a amușinat toată bucătăria, a ieșit afară, a dat o raită prin curte, a văzut că mașina a dispărut din fața casei și s-a așezat pe dale să tragă un pui de somn. După ce Capucino s-a întors acasă, a tot mirosit-o să vadă cam pe unde a umblat. Cred că și-a dat seama că a fost la veterinar, unde el are niște amintiri nu dintre cele mai plăcute căci, curiozitatea i-a dispărut ca prin farmec (sunt ferm convinsă că s-a bucurat că a fost lăsat pe dinafară).

  Nu la fel stau lucrurile dacă Capucino este cea care rămâne acasă. Eu, având o problemă medicală, a fost nevoie ca Luci să-i scoată la plimbare pe rând. A început cu ce e mai greu, cu Flutur. De data asta, Capucino este cea care a stat cu mine în cameră până a plecat restul familiei. Dar matracuca asta mică a cam „mirosit” cum stau lucrurile, că n-am putut-o liniști nicicum. Știa, cumva, că e rând de o plimbare la care ea nu e invitată căci, încă înainte de a pleca Luci cu Flutur de acasă, plângea la ușa camerei să iasă, zgâria, se zbătea dacă voiam să o liniștesc. Ce să o momesc cu crănțănele sau cu un masaj bun, nici n-a vrut să audă. După ce au plecat, în sfârșit, i-am dat drumul din cameră, dar nu s-a oprit din plâns. Scâncind, l-a căutat pe Flutur prin toată casa, prin toată curtea… A continuat așa până s-au întors și, nu doar atât, ci i-a și certat zdravăn. Dar plânsul i-a dispărut ca prin farmec când a văzut că lesa ei este coborâtă de pe dulap. Într-o clipă, a avut loc o transformare miraculoasă, zici că a apucat-o strechea de bucurie. Ca bonus, a și avut parte de o plimbare cu cinci minute mai mult decât Flutur.

  Atunci ne-am dat seama că Flutur, mai matur, poate sta o vreme fără Capucino, dar Capucino, care a crescut cu Flutur alături… nu prea.

c-al/cal

                       c-al

Vezi c-al meu este mai bun?

Știm c-al nostru a câștigat.

Nu mi-ai spus c-al tău a fost acolo.

Ei bine, află c-al meu a venit acasă șchiopătând.

Am observat c-al șaptelea a abandonat cursa.

Nu știam c-al ei a căzut la examen.

C-al lor a fost prezent la spectacol este o noutate pentru mine.

Trebuie să știi c-al tău copil a jucat excelent în piesa de teatru.

                      cal

 Am  un cal și o  iapă.

Vrei să spui c-ai văzut un cal sălbatic?

Noi avem un cal alb și unul negru.

Din toată herghelia, un superb cal roib ieșea în evidență.

Până și Creangă avea un Cal Bălan în Amintirile lui...

Am auzit că un cal arab este deosebit de scump.

Se crede că Ulise a avut ideea construirii unui cal uriaș din lemn, cu un rol decisiv în cucerirea cetății Troia de către ahei.

Cu un cal ajung mai repede la destinație.

Propria barieră (Kristine Allert-Wybranietz)

 Sunt ceasuri, zile,

în care tu însuți

îți stai în drum

ca o barieră.

Dar nici nu te dai la o parte,

nici măcar un pas,

ca să-ți îngădui să treci,

pentru că nu vezi

că tu

îți ești bariera 

care te oprește. 

Prea des căutăm

în afară

ceea ce ne împiedică.

Concediu cu peripeții

  După o perioadă de 13 ani în care nu mai fusesem în concediu împreună (nu ne nimerisem să fim amândoi în același timp liberi), iată că în 2018 ne-am decis ca, orice-ar fi, să facem tot posibilul să nu pierdem șansa de a ieși din rutina vieții de zi cu zi și de a „evada” undeva. Nici atunci nu reușise Luci să-și ia concediu decât după perioada în care am fost și eu, așa că ce puteam face altceva decât să-mi iau liber o săptămână în plus, ca, măcar atunci, să profităm de ceea ce ne-am propus.

  Dar întrebarea era, unde să mergem? Ce itinerar să alegem? Nu voiam să repetăm experiența din 2002 când fusesem la mare cu mașina (nu că n-ar fi fost frumos, mai ales că mersesem cu niște minunați prieteni de familie), dar dusesem cu noi cam tot ce se putea găti ca să nu cheltuim prea mult, până și cartofi; avusesem atât de multe bagaje încât, de-abia am avut loc în spate unde să ne întindem picioarele. Atunci, cu două luni înainte făcusem listă și pregătisem vacanța, ca nimic să nu ne ia prin surprindere. Nu zic că n-a fost bine, dar, gătind mai în fiecare zi, am venit din concediu mai obosiți decât plecasem. Așa că ne-am hotărât să nu facem cine știe ce pregătiri, să fim mai spontani, să vedem ce va ieși. Luci mă tot întreba în fiecare zi: „Ei, ai făcut un traseu pe unde să mergem, ce să vizităm?” Da’ de unde! Știam așa, vag, cam ce orașe mi-ar plăcea să vizitez, aș fi început cu Oradea unde fusesem și în luna de miere, dar la ultimul control la oncologie, am aflat că apa termală nu e bună pentru cine a avut cancer, căci dezvoltă celulele canceroase și, pe lângă asta, trebuia să mă feresc și de soare. Până să plecăm, totuși, avusesem pe listă și Oradea, măcar pentru Luci, știind cât de mult îi place apa, dar nu a fost de acord, așa că am luat-o spre Cluj cu gândul să ne oprim la Turda, la Salină, de care doar auzisem.

  Am ajuns după-masă, în jur de 15,30, am parcat și am pornit în explorarea Salinei, care ascunde o întreagă lume subterană, impresionând prin grandoarea sa. Dacă aveți ocazia să o vizitați și voi, vă recomand din tot sufletul să nu o ocoliți, dar, totuși, vă dau și un mic sfat: să îmbrăcați o bluză cu mâneci sau, măcar, o geacă și să aveți și niște încălțăminte adecvată, chiar și ciorapi. Fiind foarte cald afară, n-am avut nimic din toate acestea, doar o eșarfă cu mâneci care să mă apere de soare și niște săndăluțe în picioare. Noroc că aveam ce vizita și, urcând pe scări și căscând ochii, am uitat de frig. Ce pot să spun, am rămas profund impresionați, ni s-a părut mai frumos ca la Praid unde fusesem cu mai mulți ani în urmă, în 2005. Timpul a trecut pe nesimțite, depășind trei ore, încercând să vizităm cât puteam de mult din această minunată lume subpămâneană.

  În seara aceea, am dormit la o pensiune, Casa Abel, din localitatea Mihai Viteazu, județul Cluj, luând decizia, de comun acord, încotro să o luăm în următoarea zi. Astfel, a doua zi dimineața, după ce ne-am trezit, am luat-o către Alba Iulia, știind că și acolo aveam ce vizita. După ce am băut o cafea, ne-am hotărât să vizităm Muzeul Național al Unirii, precum și Sala Unirii, acestea fiind dintre cele mai importante clădiri istorice din țară. În muzeu, vizita presupunea cel puțin o oră, dar nouă ne-a trebuit mai mult de trei ore, pierzând astfel, schimbarea gărzii de la ora 12, un alt moment deosebit care nu trebuia ratat. Dar, rămâne pe data viitoare. Am mâncat o pizza, ne-am făcut, normal, o grămadă de poze cu/pe lângă Statuile din Cetatea Alba Carolina (sunt, în total, 25 de statui de bronz), după care ne-am continuat călătoria, ajungând în comuna Cristian din județul Sibiu. 

  În deplasările cu serviciul din anii trecuți, Luci mai dormise la Pensiunea Kasper din Cristian, așa că ne-am hotărât să mergem să vedem dacă au camere libere. Nu am văzut niciodată până atunci, și nici după aceea, atât de multe berze cum am văzut pe strada unde se afla pensiunea și nu numai. Pe fiecare stâlp, aproape la fiecare casă, de-a lungul întregii străzi, pot spune de-a lungul întregii localități, puteam vedea familii întregi de berze, mai mari sau mai mici, adulte sau pui. Eu ador berzele, fiind foarte fericită primăvara când ele se întorc și, dându-mi un sentiment de tristețe, când pleacă toamna… Am fost tot timpul cu telefonul în mână, filmând berzele în față, în spate, lateral, peste tot. Ce-i drept, am văzut și un părculeț plin cu copii, era normal, cu atâtea berze în jur...

  Existând camere libere și fiind de acord să rămânem acolo, ne-am lăsat bagajele și am dat o fugă cu mașina până în Sibiu să luăm ceva de mâncare. Ne-am întors și, după ce am mâncat, am stat în curte, la un suc, unde mai erau și alți „oaspeți”. Ne-am amuzat de o pereche mai ciudată, el de vreo 60 de ani și ea, o tânără „pițipoancă” îmbrăcată sumar, despre care Luci a fost sigur că nu e soția. Chiar așa era, după cum a recunoscut însuși „îndrăgostitul”. La acea pensiune mi-am pierdut unul dintre cerceii preferați, l-am căutat peste tot în cameră, dar nu l-am mai găsit. Acum, aș putea spune că a rămas ca „tribut” pentru cele mai frumoase zile de concediu petrecute cu soțul meu.

  În dimineața următoare, am luat micul dejun la pensiune, după care ne-am îndreptat spre Sibiu, căci era sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului și voiam să ajungem la slujbă la Catedrala Mitropolitană. Dacă aveți vreodată ocazia să vizitați această catedrală, vă asigur că nu veți regreta. Este impresionantă, o copie la scară mai mică a Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul), un loc unde mi-aș fi dorit să ajung măcar o dată…

  Fiind în Sibiu, nu se putea să ratăm și vizitarea Muzeului Național Brukenthal, care este, de fapt, un grup de muzee, printre care și Palatul Brukenthal, unde am mai petrecut câteva ore bune. Am ajuns la concluzia că nu ai cum să vizitezi pe îndelete într-o singură zi, de fapt, într-o parte din zi, 3 secole de istorie.

  După-masă am mâncat ceva, ne-am mai învârtit prin Piața Mare, după care am plecat, urmărind să ajungem la Sighișoara pe timp de zi, să putem căuta cazare. Pentru că erau reparații pe drumul național, am hotărât să o luăm pe la Agnita, drumul fiind destul de bun și fără aglomerație, cu peisaje superbe și o liniște întreruptă de ciripitul vesel al păsărelelor și, rar, de câte o mașină dinspre sau înspre Sighișoara, locație spre care ne îndreptam și noi. Am ajuns la destinație spre seară, fiind încă lumină, dar, nu bine am intrat în oraș că un polițist aflat în mijlocul drumului ne trage pe dreapta. Luci chiar a zis așa, ca o glumă: „No, cu ce-om fi păcătuit de ne oprește?” Am oprit în spatele mașinii de poliție și am așteptat să vină la noi să vedem ce dorește.

  Venind la noi domnul polițist, după ce s-a legitimat, ne-a spus că a fost anunțat prin stație că la Agnita a avut loc un accident în care ar fi fost implicat chiar modelul mașinii noastre, cu alte cuvinte, chiar mașina noastră. Am rămas „afiș” amândoi... Ne-a rugat să coborâm și a început să dea ocol mașinii, întrebându-ne de ce bara din spate era îndoită. Lucian i-a răspuns că doar de câteva luni cumpărasem mașina exact așa cum era (fostul proprietar, a dat cu spatele într-o țeavă metalică in curtea firmei, cel puțin această explicație am primit-o). Am întrebat, normal, ce fel de accident am fi făcut, dacă tot ne-a acuzat. În timp ce îi făcea lui Luci testul pentru alcool care a dovedit că soțul meu nu a băut, ne-a spus că exista, la ieșirea din Agnita o intersecție spre Făgăraș; un motociclist care se întorcea dinspre Făgăraș spre Agnita a fost ricoșat de mașina care nu-i acordase prioritate și nu oprise, ci fugise de la locul accidentului. Am tot încercat să ne amintim dar, dacă am fi dat în ceva, am fi auzit, că doar nu eram surzi, apoi s-ar fi văzut zgârieturi, urme de sânge. Pe drum nu întâlnisem decât un motociclist care venea dinspre Sighișoara spre Agnita, în rest drumul fusese pustiu, doar când și când mai apăruse câte o mașină. Am întrebat ce ar trebui să facem. A oprit o mașină care venise din aceeași direcție ca și noi și ne-a spus că persoana din mașină era un preot pe care-l cunoștea și, întrebându-l, i-a spus că a fost implicat și Smurdul, accidentul fiind considerat fugă de la locul faptei. Ne-a sfătuit să ne întoarcem, căci altfel, se considera că ne sustragem legii și ne puteam trezi cu dosar penal.

  Ce puteam să facem, am făcut cale întoarsă spre Agnita (40 de km). Pe drum, nu îndrăzneam să vorbim unul cu altul, atât de cătrăniți eram. Eu mă tot gândeam dacă nu cumva era adevărat, poate, tot făcând poze, mă aplecasem peste bord și, reducându-i vizibilitatea, nu l-a văzut Luci; dar dacă motociclistul s-ar fi izbit cu motocicleta pe partea mea, nu se poate să nu se fi auzit, să nu fi rămas urme vizibile. Și apoi, noi nu eram oamenii care, accidentând pe cineva, să fugim și să lăsăm o persoană rănită din cauza noastră pe marginea drumului, ca pe un gunoi, nu așa am fost educați. Astfel, tot gândindu-ne și rugându-ne fiecare separat, dar pentru amândoi, am ajuns la Agnita și, ghidându-ne după indicatoare, la poliția din localitate. Am parcat mașina și ne-am dus înăuntru. Acolo am dat de motociclistul accidentat, umbla destul de greu, avea pantalonii sfâșiați și tocmai dădea o declarație. Am spus cine suntem și de ce eram acolo. Lui Luci i-au luat actele, i-au făcut încă un test pentru alcool, ieșind, și de această dată, negativ. Fiind și accidentatul prezent, am ieșit cu toții ca acesta să identifice mașina care l-a lovit. Când i-a arătat Luci mașina noastră, parcă „i-a picat fața” și l-a apucat bâlbâiala. Nu părea să fie aceasta mașina care l-a lovit, dar nici nu putea fi sigur.

  Ne-am întors la sediul poliției. Cei de acolo au spus că există în acea intersecție o cameră de supraveghere care, cu siguranță că a filmat ce s-a întâmplat în realitate. Dar, fiind sărbătoare și primăria închisă, ni s-a sugerat să ne întoarcem vineri. „Vai, cum am fi putut să ne continuăm concediul cu aceste incertitudini?” ne-am spus noi, în gând. Lucian a insistat: „Totuși, eu aș vrea să văd filmarea!” După ce unul dintre polițiști a dat un telefon, ne-am îndreptat spre primărie unde se afla aparatura de stocare a datelor de la camerele de filmat. Paznicul care era acolo ne-a lăsat înăuntru și poliția s-a apucat de treabă. Au căutat unde era intersecția cu pricina și, pentru că se știa ora aproximativă, a început vizionarea. Accidentatul nu a mai putut sta căci, lucrând la Smurd, a trebuit să plece. Noi am rămas să vizionăm în continuare. La un moment dat, am văzut pe ecran mașina noastră, trecând fără probleme. Deci, nu am fost noi. Am răsuflat ușurați. Dar, am stat totuși, să vedem cine era vinovat. La patru minute după ce am trecut noi, a avut loc accidentul cu pricina, fiind implicată o mașină roșie cu numere de Spania. Aceasta a frânat brusc și, după câteva secunde, și-a continuat drumul ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ciudat este faptul că mașina noastră este argintie, încurcătura făcându-se, probabil, și datorită unei mașini albe care fusese în fața mașinii implicate în accident. Motociclistul, din cauza impactului, nu mai era sigur ce culoare avea mașina care l-a lovit. Dar, sincer, nici nu ne-am așteptat să ne întâlnim cu accidentatul; după cele ce aflasem în Sighișoara, ni-l imaginam în spital, într-o stare mult mai gravă decât era în realitate. Ne-am „luminat” când am aflat că și el lucra pe o ambulanță Smurd.

  Polițiștii de față au luat numerele mașinii cu pricina și au dat-o în urmărire. Ne-am întors la sediu, pentru a ne recupera actele și, cu unele scuze „forțate” ale poliției, ne-au lăsat să plecăm. Dar eu eram foarte revoltată: „deja se întunecă, unde să dormim?” luându-i, parcă, la rost. Luci mă tot trăgea de mânecă să ieșim. „Voiai să-i enervezi, să ne găsească, totuși, ceva chichițe?” mi-a spus el, după ce ne-am văzut afară.

  Normal că nu am găsit cazare în Agnita și, nemaiavând ce face acolo, am luat-o înapoi spre Sighișoara. Am ajuns după ora zece și, cum se întâmplă și minuni, mai ales că era și zi de sărbătoare, tocmai pe strada unde ne oprisem să ne dumirim unde suntem și încotro s-o luăm, stătea în poartă un om care mai avea o cameră liberă la pensiunea Hera și căuta posibili doritori. Am văzut camera, era mai mult decât aveam noi nevoie, erau de fapt, două camere, prețul, pe măsură, dar nu ne-a păsat. Ne-am dus în oraș să ne luăm ceva de mâncare, după care ne-am cazat și, doar pe când eram deja în pijamale, mâncând, am început să ne destindem și chiar să ne amuzăm după tot stresul și întâmplările prin care trecusem în ziua respectivă.

  Sighișoara m-a impresionat cel mai puternic și, dacă ar fi să mai facem un concediu, n-aș rata acest oraș, posibil pentru că mai eram încă sub efectul întâmplărilor din ziua precedentă și a bucuriei că totul s-a terminat cu bine pentru noi. Am mâncat la un local, apoi am luat un bilet dublu pentru Muzeul de istorie cu toate locațiile și ne-am pus pe vizitat. Mi-a plăcut și colecția de arme medievale, și scara cu acoperiș de lemn care ducea la școală și biserică (pe Dealul Școlii), dar, în mod special, Turnul cu ceas, simbolul orașului Sighișoara, unde, la fiecare nivel era ceva de văzut, ceva nou de descoperit. Mi-a plăcut totul acolo, deși au rămas încă multe obiective nevizitate și ne-am dat seama, încă o dată, că la Cetatea Medievală Sighișoara nu poți sta doar o zi, doar câteva ore, la cât eram noi de meticuloși, de dornici de a vizita tot ce se poate și de a trece prin sute de ani de istorie într-un timp atât de scurt.

  După-masă ne-am luat rămas-bun de la acest oraș, cu gândul de a reveni într-o zi, dar obligatoriu evitând, pe cât se poate, localitatea Agnita. Ne-am oprit la Praid, dorind să vizităm Salina, să vedem ce s-a mai schimbat în cei 13 ani, dar erau vreo 2 ore de așteptat și nu am mai avut răbdare. Mi-am luat niște adidași, căci timpul începuse să se răcească, am mâncat și, nu știm de ce, ne-am simțit străini, așa că am luat-o spre Sovata, unde am și înnoptat la Casa Florentina.

  În următoarea zi, ne-am continuat călătoria. Am trecut pe la Lacu Roșu, Cheile Bicazului, rămânând profund impresionați de stâncile care aveai impresia că se prăvălesc peste mașină.

  Am luat-o pe la Piatra Neamț spre Târgu Neamț, ajungând în „Humuleștii” lui Creangă, la Muzeul Memorial al acestuia, dorind de multă vreme să ajungem și aici. Sentimentele care ne încearcă sunt copleșitoare: clădirea, deși micuță, impresionează atât prin construcție, cât și prin obiectele care încearcă să mențină un „acasă” din copilăria lui Nică, pe lângă o valoroasă expoziție de documente de arhivă. Ghidul, între două vârste, sociabil, foarte volubil, fără să întrebăm nimic, a început să povestească în „graiul moldoviniesc” despre casa și minunații ei locuitori, printre care era, evident, și Creangă, reușind să ne transpună în perioada copilăriei acestuia. Chiar ajungi să te simți mic și insignifiant în acest spațiu mirific, atemporal...

  Dacă tot ne era în drum, am vizitat și „Casa Memorială Visarion Puiu, Muzeul Mihail Sadoveanu” din comuna Vânători-Neamț, dar timpul începuse să se răcească și să plouă, astfel că n-am mai avut niciun imbold să pozăm (acum regret acest lucru). Singura dovadă că am trecut pe acolo sunt biletele de vizitare.

  La Câmpulung Moldovenesc ne-am luat ceva de mâncare, întorcându-ne în Maramureș pe la Cârlibaba, Pasul Prislop, ajungând în Borșa pe întuneric. Fiind în Sighetu Marmației Festivalul de muzică folk „Floare de Colț”, doream să înnoptăm în Vișeu sau în Sighet, să rămânem sâmbătă la festival. Dar, dacă peste tot pe unde ne-au purtat pașii în acest concediu am găsit cazare fără nicio programare prealabilă, aici, aproape de casă, aceasta n-a mai funcționat, toate pensiunile și hotelurile fiind ocupate datorită festivalului. Ce puteam face? Acasă nu puteam să ne întoarcem, că dormeau mami și tati la noi. Atunci, Luci mi-a zis: ”Mergem în Baia Mare și dormim la hotel…” Noroc că am avut la mine cheile apartamentului socrilor mei, astfel că pe la ora unu noaptea, am ajuns la destinație, dormind la socri, în timp ce ei dormeau la noi acasă.

  Acesta a fost concediul din 2018, după o pauză de 13 ani… A fost cel mai frumos concediu pe care l-am petrecut cu soțul meu, fără pregătiri, fără programări, totul petrecându-se spontan, dormind în fiecare seară în altă parte. Chiar și întâmplarea din Agnita, cu accidentul, a trebuit să aibă loc, altfel, n-am mai fi avut acum ce povesti...

Matracucile și dragostea

  Perioada de călduri nu e deloc ușoară, nici pentru animăluțele de companie, nici pentru familia adoptatoare… Știam deja, mai avusesem de-a face cu această situație și înainte ca matracucile să facă parte din viața noastră.

  Când am adoptat-o pe Capucino, Flutur nu era castrat, astfel că, atunci când Capucino avea în jur de 6 luni și a intrat pentru prima dată în călduri, a avut de „tras” și el, dar și noi, din cauza lor. Mergând la serviciu, o lăsam pe Capucino în casă, cu un scutec pe care se chinuia să și-l dea jos până să ne întoarcem acasă și, de cele mai multe ori, chiar reușea acest lucru. Săracul Flutur, stătea și plângea la ușă, ca un veritabil Romeo, după Julieta lui... Când, în sfârșit, Capucino ieșea afară, Flutur era tot după ea și, în suferința lui, încerca, bietul de el, să o „iubească”, dar, mai mult, o dădea de-a dura. Diferența de mărime își spunea cuvântul, Flutur fiind de talie mare, iar Capucino exact opusul lui, de talie mică. Apoi, nimeni, niciun cunoscut/necunoscut patruped nu avea voie să se apropie măcar de poarta noastră, că se lăsa cu bătaie, chiar dacă exista un gard între ei. Capucino, în schimb, nu părea să „sufere”, ba, parcă, îi făcea plăcere faptul că matracucul e „la picioarele ei”, dar și faptul că acesta îi provoca la duel pe eventualii pretendenți. Trebuia să luăm măsuri. Dar, pentru că era iarnă, ne-am hotărât ca, după ce se încălzește, să-i curmăm suferința lui Flutur, gândindu-ne, în primul rând, la sănătatea lui, dar și la faptul că, după această operațiune, nu va mai fi atât de agresiv.

  Am respirat usurati, timp de o jumătate de an. Până când matracuca a intrat iar, după cum era firesc, în perioada „delicată”. Am fost extrem de fericiți în primele zile, când vedeam că Flutur se comportă la fel ca înainte, nu dădea semne că l-ar fi deranjat. Nu același lucru s-a întâmplat și cu Capucino pe care a deranjat-o căci, nimeni nu părea să „o bage în seamă” așa cum dorea ea. Dacă la noi în curte nu se întâmpla nimic interesant, s-a gândit să-l viziteze pe chipeșul nostru vecin, un Shar Pei, foarte simpatic, de altfel. Cu acest gând, cum-necum, draga noastră matracucă a reușit să ajungă în curtea lui, în căutarea dragostei.

  Vecinul nostru patruped, ori a considerat-o o puștoaică fără minte cu care nu merita să-și piardă timpul, ori, pur și simplu, nu era pe gustul lui, căci, nici el nu a avut vreo reacție vizibilă. Astfel, matracuca noastră, simțindu-se umilită din cale-afară pentru acest „refuz” și profund rănită în orgoliul propriu, s-a întors acasă „cu coada între picioare”, cum s-ar zice, resemnându-se că, asta e, n-are noroc în dragoste. Dar, la câteva zile după această întâmplare, numai ce îl vedem pe onorabilul nostru vecin patruped, plângând la gard de dorul lui Capucino, rugând-o să-l ierte și… mă rog, să-i dea voie să-i arate cât de mult o iubește. Dar matracuca nostră nu a uitat umilința și refuzul lui cu doar câteva zile înainte, căci i-a spus, așa, mai de departe, să audă toată lumea: „N-ai vrut atunci, ciao, pa! la revedere! N-ai decât să plângi până la primăvară, de la mine n-ai să primești nimic… Ocazia fuse și… se duse!”

  După ce și Capucino a fost sterilizată, chiar că putem sta liniștiți, nemaiavând nicio treabă cu dragostea canină. Doar când o altă vecină patrupedă, Amstaff, intră în perioada „delicată” și se adună pretendenții buluc, cu/fără programare, matracucile „activate” dau un „concert” de se aude cale de două străzi, perioadă în care nu mai dormim liniștiți nici noi, dar nici vecinii noștri...

Dreapta măsură (Emil Cioran)

Un pic de durere te face profund,

Mai multă durere te-afundă prea mult.

C-un pic de avere n-ai lipsuri în casă,

Cu multă avere n-ai somn și te-apasă.

Un pic de-mplinire te face mai bun,

Prea multă împlinire te face nebun. 

Un pic de putere te face mai tare,

Prea multă putere pe alții îi doare.

C-un pic de respect ești încrezător,

Cu prea mult respect devii sfidător.

Un pic de-ngrijire te ține mai bine,

Prea multă îngrijire-i o hibă-n gândire.

C-o slujbă, desigur, ai pâine pe masă,

Dar dacă ai zece, n-ai masă, n-ai casă.

Păstrează, creștine, măsura în toate,

Deloc nu e bine, iar prea mult te-abate

Încet, dar și sigur de la pocăință

Și te pricopsește c-o altă credință.

Caietul cu citate

  Cred că fiecare om ar avea nevoie de un caiet cu citate. Adică, un caiet al lui, în care să-și noteze ceea ce îl impresionează din cărțile pe care le citește sau, pur și simplu, de pe rețelele de socializare unde sunt atât de multe citate emoționante, speciale (nu siropoase), share-uite de la persoane cunoscute sau necunoscute. Aveam si eu în plan să-mi fac un asemenea caiet, așa că, acum trei ani, am căutat câteva luni, cred, un caiet care era musai să fie mai deosebit, adică citatele care m-ar fi impresionat aveau nevoie de un „acasă” pe măsura frumuseții/emoției pe care mi le-ar fi transmis.

  Am găsit, într-un final, un caiet potrivit, cu coperte din piele și marginile foilor aurite. Când l-am văzut, mi-am zis: „ăsta e!” și l-am cumpărat. Ajuns acasă, caietul a stat alte câteva luni până să mă hotărăsc să scriu ceva în el. Ba îmi găseam altceva de făcut, ba nu era momentul potrivit, ba nu știam cu ce citat să încep. În sfârșit, în perioada de „prizonierat” din timpul pandemiei, cu panică, cu frică, cu incertitudine de ce se va întâmpla pe mai departe, am găsit pe o rețea de socializare un citat al părintelui Arsenie Boca și m-am gândit că ar fi foarte potrivit ca citat de start al caietului meu special: „Pe picioarele tale vezi de ce ești în stare tu, pe genunchi vei vedea de ce e în stare Dumnezeu.” Am mai adăugat două citate care mi s-au părut deosebite, potrivite pentru caietul meu și… cam atât, au urmat alte câteva luni în care caietul a fost dat uitării, lăsat „de pripas”.

  A venit și boala mea, cu o grămadă de investigații, fără niciun diagnostic cert, cu mers din ce în ce mai anevoios. Astfel, primul citat din perioada bolii care părea, deocamdată, un mister greu de descifrat, nu mai știu de unde l-am luat, habar nu am dacă l-a „rumegat” mintea vreunei persoane importante, dar mi s-a părut perfect pentru situația în care mă aflam și descria foarte bine ceea ce simțeam în acel moment: „Să nu faci nimic este o grea povară…” Asta simțeam eu în acele zile în care stăteam în pat, pur și simplu, ca o legumă, părându-mi-se extraordinar de greu și să mă ridic să merg la baie. Și faptul că stăteam, efectiv, fără să fac nimic, căci nu puteam ține în mână nici măcar o carte…

  Am observat, la un moment dat, că începe să mi se blocheze degetul mare de la o mână sau cealaltă spre interior și, încercând să scriu, am văzut că îmi este din ce în ce mai greu. M-am speriat! Pe atunci făceam deja kinetoterapie la o sală de recuperare din oraș, fiind perioada în care așteptam rezultatul biopsiei musculare de la Cluj. I-am spus domnișoarei cu care făceam gimnastică ce probleme întâmpin și, pe lângă exercițiile pe care le făceam deja cu ajutorul ei, m-a sfătuit să-mi strâng/întind degetele de câte ori îmi amintesc și să-mi iau niște mingiuțe antistres. I-am urmat sfatul, cumnata mea fiind cea care mi-a cumpărat mingiuțele speciale, și a fost mai bine. Pe lângă acest lucru, mi-am spus că acum este momentul perfect de a reînvăța să scriu de mână și, cum aș fi putut repeta altfel, decât cu caietul meu de citate, căci nu mă grăbește nimeni.

  Următorul citat l-am luat urmărind slujba de duminică pe Trinitas: l-am scris rapid pe o bucată de hârtie, pentru a nu-l uita, după care l-am rescris în caietul meu, un scris stângaci, cu litere urâte, dar, totuși, inteligibil.

  În sfârșit, ultimul citat, care întregea prima pagină a caietului meu cu citate, l-am luat dintr-un film (Anatomia lui Grey); nici acesta nu pare cine știe ce, probabil, în altă situație, nici nu l-aș fi băgat în seamă, dar acum aveam nevoie să-l văd, să-l recitesc ori de câte ori simțeam nevoia de a o face: „Oricât de neagră e disperarea, va răsări iar soarele pe strada ta.”

  Acum, dacă stau să mă gândesc mai bine, recitind prima pagină a caietului meu cu citate (între timp, umplut până la jumătate), primul citat aduce în discuție CREDINȚA, iar ultimul citat, SPERANȚA… Coincidență? Nu mai cred de mult în coincidențe...

 

Ana Blandiana

Ana Blandiana, din volumul Întâmplări de pe strada mea, Editura Ion Creangă, 1988

Ce este și ce face un maidanez?

Cine știe 

Răspunde fără preget

Să ridice cu dibăcie 

Un deget.

 

Cine nu, nu.

Spune tu

 

-Un maidanez este

Un locuitor din Maidania,

O țară de peste

Țări și mări, lângă Spania.

 

-Nu, nu e bine!

Spune tu, Marine!

-Un maidanez

Este un obez

Care atunci când plouă

Mai dă orez

Și alte dovezi

De mărinimie

Și nouă și vouă

Și mie și ție.

-Nu, nu e bine.

Spune tu, Sorine.

-Dicționarul ne învață

Sus și tare

Că maidanul în turcește

Înseamnă-o piață-n care

Maidanezul vinde pește.

 

-Nu, nu e bine

Spune tu, Costine!

 

-Un maidanez

E un miez

De marțipan

Care se mănâncă pe maidan.

 

-Nu, nu e bine. 

Ascultați la mine: 

Maidanezul e un câine

Care nu se gândește la ziua de mâine.

 

El se plimbă ziua toată

Pe stradă,

 

Aleargă după mașini,

Clasifică pomii după tulpini,

 

Se bucură copilărește,

Latră cu hohote, hoinărește

 

 Fără nici o adresă,

Râde de cățeii din lesă,

 

Își bate joc de cei cu zgardă,

Nu-i e teamă c-o să se piardă,

 

Nu se gândește la mâine, la ieri,

Nici că-i pasă de hingheri,

 

Rabdă de căldură și frig,

Nu poartă-n coadă covrig,

 

E liber și fără stăpân,

Se ține după câte-un bătrân,

 

Se zbenguie cu câte-un copil,

E bun, simpatic, agil,

 

E tandru, duios, sufletist,

Când prea vesel, când trist,

 

Când șui, când gură-cască,

Nu știe să urască.

 

Uneori e sătul, alteori e flămând,

Face tot ce-i trece prin gând,

 

Sperie vrăbiile de pe maidan,

Se dă de-a dura, se joacă, e năzdrăvan,

 

Se împrietenește cu oricine,

Se simte oriunde bine,

 

Știe să latre în rime,

Nu depinde de nime,

 

Nu speră și nu regretă nimic,

Orice-ar face e fericit.

 

Iar distracția lui din toate amiezele

E războiul cu maidanezele.

 

 

Ce este și ce face o maidaneză?

Voi răspunde direct

La subiect: 

 

O maidaneză e o pisică

Mare sau mică

(Nu contează)

Care nu are casă.

 

Și asta nu pentru că

Nu găsește

O casă în care să trăiască

Pisicește.

 

(Oricine știe că lumea e plină

De bătrânei căutând o felină),

 

Ci pentru că-i convinsă 

Că orice casă,

Oricât de distinsă,

O încorsetează.

 

Deci,

Atunci când nu e obeză,

Când nu are freză,

Nici fundă roșie la gât

Și nu ține de urât

Nimănui;

Când fură,

Când umblă hai-hui

Pe acoperișuri și olane,

Când prinde șoareci nu din ură,

Ci de foame;

 

Când toarce,

Nu într-un fotoliu,

Ci pe sub mașini,

Când, plină de orgoliu,

Face să dispară 

Puii din vecini;

Când n-are timp să se spele

De praf

Decât o dată pe lună,

Dar seară de seară,

Se plimbă pe sârmele de telegraf

Pe sub stele

Și lună;

Când nu se lasă mângâiată

Niciodată,

Dar câștigă

Pe maidane

Toate luptele canino-motane,

Și nu știe mieuna în franceză,

Atunci

(Și numai atunci)

O pisică

Oarecare

Mică

Sau mare,

Cu pete sau dungi,

Dar fără coafeză,

Se poate numi maidaneză.

 

 

 

  

Doamna Carolina

   Tocmai am ieșit din spital, de la Recuperare Medicală unde, așa cum mi se întâmplă de fiecare dată, am cunoscut persoane deosebite, cu povești de viață, de asemenea, deosebite. Astăzi, aleg să vorbesc despre o doamnă care m-a impresionat într-un mod cum nu mi s-a mai întâmplat, pentru că nu am cunoscut niciodată până acum pe cineva care să facă zgărdane din acelea din zona noastră, a Maramureșului, pe care fetele/femeile și le pun la gât ca să se asorteze cu portul popular și care, în momentul de față, sunt atât de „la modă” și printre domnișoarele/doamnele de la oraș. Și, mai ales, să văd cum lucrează, ba, mai mult, să aibă răbdare să-mi explice cum se face. Avea o zgardă începută și am avut curaj să-i cer să mi-o dea mie, pe bani, bineînțeles, să văd dacă n-aș fi în stare să învăț și eu. Mi-a dat-o cu drag, nu pe bani, nici nu a vrut să audă, ci ca amintire și, poate, se va prinde și de mine această extraordinară îndeletnicire. Ea învățase de la mama ei, pe la 12 ani și nu a avut la cine să dea să ducă mai departe tradiția, fata, nurorile și nepoții nefiind pasionați de așa ceva. Chiar îmi pare rău că se va pierde ceva atât de valoros din tradiția noastră...

  Doamna Carolina (de 73 de ani, 74 pe 16 februarie) se internase la trei zile după ce mă internasem eu. În prima zi nu ne-am întâlnit, nici nu ieșise din salon, dar a doua zi a „primit ” o colegă de cameră, așa că au început să povestească. Pentru că aveam voie să ne plimbăm pe coridor (era chiar indicat, fiind o secție de recuperare), și fiind și ușa salonului deschisă, am intrat, împreună cu colega mea de salon (o doamnă de 76 de ani) să le urăm bun-venit și să facem cunoștință. Doamna Carolina tocmai lucra la o zgardă. Ne-a mai arătat câteva, întrebându-ne dacă ne interesează (mi-am cumpărat, normal, 2 bucăți care mi-au plăcut mult), ne-a arătat poze cu familia ei, cu soțul care murise de mulți ani, (de 19, mai exact), cu copiii, cu nepoții.

  Cu această ocazie, ne-a spus o poveste amuzantă din viața ei, acordându-mi permisiunea să v-o împărtășesc și vouă. Mare i-a fost bucuria când, după ce născuse trei băieți (cel mare avea deja 12-13 ani), al patrulea nou membru al familiei s-a dovedit a fi o fetiță. La Maternitate, i-a spus soțului care și el era foarte fericit:

  -No, apoi dacă-i fată, io vreau s-o cheme Velturica.

  Așa, ca o paranteză, e un nume neobișnuit, nu l-am întâlnit niciodată. Am întrebat-o cum de s-a gândit la acest nume și mi-a spus că l-a auzit undeva și i-a plăcut. Colega ei de salon mi-a spus că și în satul ei fusese cineva cu numele acesta.

  Ei bine, soțul ei, Ion, s-a dus la Sfat să-și înregistreze fiica după dorința nevestei. Până în Centrul Nou, tot repeta în gând să nu uite: Velturica, Velturica, Velturica… Doar că acolo s-a întâlnit cu doi colegi de muncă:

  -No, ce-o ieșit?

  -Fată, spune fericitul tată. Hai că dau o bere! și s-au dus la un local să facă cinste de nașterea fetei.

  Normal că n-a fost doar o bere, ci vreo două-trei. Era prea fericit evenimentul ca să-l cinstească doar cu o bere. Apoi, s-au despărțit, ducându-se fiecare în treaba lui. După ce Ion al nostru a ajuns la Sfat, doamna care lucra acolo l-a întrebat sub ce nume să-i înregistreze odrasla.

  -Apoi, doamnă dragă, io nu mai știu cum o zis femeia mea: Lăturica, Măturica…

  -Apoi, bade dragă, zice doamna respectivă, io n-am mai auzit de nume de-astea…

  Stă femeia în cumpănă, se gândește…Cum să-i dea un nume așa de… ciudat … unei fete...

  -Da’ pe mama dumneatale cum o cheamă?

  -Marișca, zice nefericitul tată cu mintea încețoșată de bere, care uitase numele dorit de nevastă.

  -Apoi, știi ce? O înregistrez ca Maria.

  Și Maria a rămas.

  După ce a aflat și proaspăta mămică de peripețiile prin care a trecut soțul ei, bineînțeles că i-a spus câteva „urări de bine”. Ea, cu un nume cum doar o femeie bătrână mai avea în sat, cât își dorise ca singura ei fată să aibă un nume mai deosebit și uite ce se întâmplă când îl lași pe bărbat să rezolve ceva atât de important. 

  Am rămas cu o deosebită admirație pentru această femeie simplă, de la țară, fără prea multă școală, dar inteligentă și cu un extraordinar simț al umorului. A fost o onoare pentru mine că am avut ocazia să o cunosc și sper să-i dea Dumnezeu încă mulți ani să mai continue cu această îndeletnicire tradițională atât de frumoasă și care ne face cinste.