Concediu cu peripeții

  După o perioadă de 13 ani în care nu mai fusesem în concediu împreună (nu ne nimerisem să fim amândoi în același timp liberi), iată că în 2018 ne-am decis ca, orice-ar fi, să facem tot posibilul să nu pierdem șansa de a ieși din rutina vieții de zi cu zi și de a „evada” undeva. Nici atunci nu reușise Luci să-și ia concediu decât după perioada în care am fost și eu, așa că ce puteam face altceva decât să-mi iau liber o săptămână în plus, ca, măcar atunci, să profităm de ceea ce ne-am propus.

  Dar întrebarea era, unde să mergem? Ce itinerar să alegem? Nu voiam să repetăm experiența din 2002 când fusesem la mare cu mașina (nu că n-ar fi fost frumos, mai ales că mersesem cu niște minunați prieteni de familie), dar dusesem cu noi cam tot ce se putea găti ca să nu cheltuim prea mult, până și cartofi; avusesem atât de multe bagaje încât, de-abia am avut loc în spate unde să ne întindem picioarele. Atunci, cu două luni înainte făcusem listă și pregătisem vacanța, ca nimic să nu ne ia prin surprindere. Nu zic că n-a fost bine, dar, gătind mai în fiecare zi, am venit din concediu mai obosiți decât plecasem. Așa că ne-am hotărât să nu facem cine știe ce pregătiri, să fim mai spontani, să vedem ce va ieși. Luci mă tot întreba în fiecare zi: „Ei, ai făcut un traseu pe unde să mergem, ce să vizităm?” Da’ de unde! Știam așa, vag, cam ce orașe mi-ar plăcea să vizitez, aș fi început cu Oradea unde fusesem și în luna de miere, dar la ultimul control la oncologie, am aflat că apa termală nu e bună pentru cine a avut cancer, căci dezvoltă celulele canceroase și, pe lângă asta, trebuia să mă feresc și de soare. Până să plecăm, totuși, avusesem pe listă și Oradea, măcar pentru Luci, știind cât de mult îi place apa, dar nu a fost de acord, așa că am luat-o spre Cluj cu gândul să ne oprim la Turda, la Salină, de care doar auzisem.

  Am ajuns după-masă, în jur de 15,30, am parcat și am pornit în explorarea Salinei, care ascunde o întreagă lume subterană, impresionând prin grandoarea sa. Dacă aveți ocazia să o vizitați și voi, vă recomand din tot sufletul să nu o ocoliți, dar, totuși, vă dau și un mic sfat: să îmbrăcați o bluză cu mâneci sau, măcar, o geacă și să aveți și niște încălțăminte adecvată, chiar și ciorapi. Fiind foarte cald afară, n-am avut nimic din toate acestea, doar o eșarfă cu mâneci care să mă apere de soare și niște săndăluțe în picioare. Noroc că aveam ce vizita și, urcând pe scări și căscând ochii, am uitat de frig. Ce pot să spun, am rămas profund impresionați, ni s-a părut mai frumos ca la Praid unde fusesem cu mai mulți ani în urmă, în 2005. Timpul a trecut pe nesimțite, depășind trei ore, încercând să vizităm cât puteam de mult din această minunată lume subpămâneană.

  În seara aceea, am dormit la o pensiune, Casa Abel, din localitatea Mihai Viteazu, județul Cluj, luând decizia, de comun acord, încotro să o luăm în următoarea zi. Astfel, a doua zi dimineața, după ce ne-am trezit, am luat-o către Alba Iulia, știind că și acolo aveam ce vizita. După ce am băut o cafea, ne-am hotărât să vizităm Muzeul Național al Unirii, precum și Sala Unirii, acestea fiind dintre cele mai importante clădiri istorice din țară. În muzeu, vizita presupunea cel puțin o oră, dar nouă ne-a trebuit mai mult de trei ore, pierzând astfel, schimbarea gărzii de la ora 12, un alt moment deosebit care nu trebuia ratat. Dar, rămâne pe data viitoare. Am mâncat o pizza, ne-am făcut, normal, o grămadă de poze cu/pe lângă Statuile din Cetatea Alba Carolina (sunt, în total, 25 de statui de bronz), după care ne-am continuat călătoria, ajungând în comuna Cristian din județul Sibiu. 

  În deplasările cu serviciul din anii trecuți, Luci mai dormise la Pensiunea Kasper din Cristian, așa că ne-am hotărât să mergem să vedem dacă au camere libere. Nu am văzut niciodată până atunci, și nici după aceea, atât de multe berze cum am văzut pe strada unde se afla pensiunea și nu numai. Pe fiecare stâlp, aproape la fiecare casă, de-a lungul întregii străzi, pot spune de-a lungul întregii localități, puteam vedea familii întregi de berze, mai mari sau mai mici, adulte sau pui. Eu ador berzele, fiind foarte fericită primăvara când ele se întorc și, dându-mi un sentiment de tristețe, când pleacă toamna… Am fost tot timpul cu telefonul în mână, filmând berzele în față, în spate, lateral, peste tot. Ce-i drept, am văzut și un părculeț plin cu copii, era normal, cu atâtea berze în jur...

  Existând camere libere și fiind de acord să rămânem acolo, ne-am lăsat bagajele și am dat o fugă cu mașina până în Sibiu să luăm ceva de mâncare. Ne-am întors și, după ce am mâncat, am stat în curte, la un suc, unde mai erau și alți „oaspeți”. Ne-am amuzat de o pereche mai ciudată, el de vreo 60 de ani și ea, o tânără „pițipoancă” îmbrăcată sumar, despre care Luci a fost sigur că nu e soția. Chiar așa era, după cum a recunoscut însuși „îndrăgostitul”. La acea pensiune mi-am pierdut unul dintre cerceii preferați, l-am căutat peste tot în cameră, dar nu l-am mai găsit. Acum, aș putea spune că a rămas ca „tribut” pentru cele mai frumoase zile de concediu petrecute cu soțul meu.

  În dimineața următoare, am luat micul dejun la pensiune, după care ne-am îndreptat spre Sibiu, căci era sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului și voiam să ajungem la slujbă la Catedrala Mitropolitană. Dacă aveți vreodată ocazia să vizitați această catedrală, vă asigur că nu veți regreta. Este impresionantă, o copie la scară mai mică a Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul), un loc unde mi-aș fi dorit să ajung măcar o dată…

  Fiind în Sibiu, nu se putea să ratăm și vizitarea Muzeului Național Brukenthal, care este, de fapt, un grup de muzee, printre care și Palatul Brukenthal, unde am mai petrecut câteva ore bune. Am ajuns la concluzia că nu ai cum să vizitezi pe îndelete într-o singură zi, de fapt, într-o parte din zi, 3 secole de istorie.

  După-masă am mâncat ceva, ne-am mai învârtit prin Piața Mare, după care am plecat, urmărind să ajungem la Sighișoara pe timp de zi, să putem căuta cazare. Pentru că erau reparații pe drumul național, am hotărât să o luăm pe la Agnita, drumul fiind destul de bun și fără aglomerație, cu peisaje superbe și o liniște întreruptă de ciripitul vesel al păsărelelor și, rar, de câte o mașină dinspre sau înspre Sighișoara, locație spre care ne îndreptam și noi. Am ajuns la destinație spre seară, fiind încă lumină, dar, nu bine am intrat în oraș că un polițist aflat în mijlocul drumului ne trage pe dreapta. Luci chiar a zis așa, ca o glumă: „No, cu ce-om fi păcătuit de ne oprește?” Am oprit în spatele mașinii de poliție și am așteptat să vină la noi să vedem ce dorește.

  Venind la noi domnul polițist, după ce s-a legitimat, ne-a spus că a fost anunțat prin stație că la Agnita a avut loc un accident în care ar fi fost implicat chiar modelul mașinii noastre, cu alte cuvinte, chiar mașina noastră. Am rămas „afiș” amândoi... Ne-a rugat să coborâm și a început să dea ocol mașinii, întrebându-ne de ce bara din spate era îndoită. Lucian i-a răspuns că doar de câteva luni cumpărasem mașina exact așa cum era (fostul proprietar, a dat cu spatele într-o țeavă metalică in curtea firmei, cel puțin această explicație am primit-o). Am întrebat, normal, ce fel de accident am fi făcut, dacă tot ne-a acuzat. În timp ce îi făcea lui Luci testul pentru alcool care a dovedit că soțul meu nu a băut, ne-a spus că exista, la ieșirea din Agnita o intersecție spre Făgăraș; un motociclist care se întorcea dinspre Făgăraș spre Agnita a fost ricoșat de mașina care nu-i acordase prioritate și nu oprise, ci fugise de la locul accidentului. Am tot încercat să ne amintim dar, dacă am fi dat în ceva, am fi auzit, că doar nu eram surzi, apoi s-ar fi văzut zgârieturi, urme de sânge. Pe drum nu întâlnisem decât un motociclist care venea dinspre Sighișoara spre Agnita, în rest drumul fusese pustiu, doar când și când mai apăruse câte o mașină. Am întrebat ce ar trebui să facem. A oprit o mașină care venise din aceeași direcție ca și noi și ne-a spus că persoana din mașină era un preot pe care-l cunoștea și, întrebându-l, i-a spus că a fost implicat și Smurdul, accidentul fiind considerat fugă de la locul faptei. Ne-a sfătuit să ne întoarcem, căci altfel, se considera că ne sustragem legii și ne puteam trezi cu dosar penal.

  Ce puteam să facem, am făcut cale întoarsă spre Agnita (40 de km). Pe drum, nu îndrăzneam să vorbim unul cu altul, atât de cătrăniți eram. Eu mă tot gândeam dacă nu cumva era adevărat, poate, tot făcând poze, mă aplecasem peste bord și, reducându-i vizibilitatea, nu l-a văzut Luci; dar dacă motociclistul s-ar fi izbit cu motocicleta pe partea mea, nu se poate să nu se fi auzit, să nu fi rămas urme vizibile. Și apoi, noi nu eram oamenii care, accidentând pe cineva, să fugim și să lăsăm o persoană rănită din cauza noastră pe marginea drumului, ca pe un gunoi, nu așa am fost educați. Astfel, tot gândindu-ne și rugându-ne fiecare separat, dar pentru amândoi, am ajuns la Agnita și, ghidându-ne după indicatoare, la poliția din localitate. Am parcat mașina și ne-am dus înăuntru. Acolo am dat de motociclistul accidentat, umbla destul de greu, avea pantalonii sfâșiați și tocmai dădea o declarație. Am spus cine suntem și de ce eram acolo. Lui Luci i-au luat actele, i-au făcut încă un test pentru alcool, ieșind, și de această dată, negativ. Fiind și accidentatul prezent, am ieșit cu toții ca acesta să identifice mașina care l-a lovit. Când i-a arătat Luci mașina noastră, parcă „i-a picat fața” și l-a apucat bâlbâiala. Nu părea să fie aceasta mașina care l-a lovit, dar nici nu putea fi sigur.

  Ne-am întors la sediul poliției. Cei de acolo au spus că există în acea intersecție o cameră de supraveghere care, cu siguranță că a filmat ce s-a întâmplat în realitate. Dar, fiind sărbătoare și primăria închisă, ni s-a sugerat să ne întoarcem vineri. „Vai, cum am fi putut să ne continuăm concediul cu aceste incertitudini?” ne-am spus noi, în gând. Lucian a insistat: „Totuși, eu aș vrea să văd filmarea!” După ce unul dintre polițiști a dat un telefon, ne-am îndreptat spre primărie unde se afla aparatura de stocare a datelor de la camerele de filmat. Paznicul care era acolo ne-a lăsat înăuntru și poliția s-a apucat de treabă. Au căutat unde era intersecția cu pricina și, pentru că se știa ora aproximativă, a început vizionarea. Accidentatul nu a mai putut sta căci, lucrând la Smurd, a trebuit să plece. Noi am rămas să vizionăm în continuare. La un moment dat, am văzut pe ecran mașina noastră, trecând fără probleme. Deci, nu am fost noi. Am răsuflat ușurați. Dar, am stat totuși, să vedem cine era vinovat. La patru minute după ce am trecut noi, a avut loc accidentul cu pricina, fiind implicată o mașină roșie cu numere de Spania. Aceasta a frânat brusc și, după câteva secunde, și-a continuat drumul ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ciudat este faptul că mașina noastră este argintie, încurcătura făcându-se, probabil, și datorită unei mașini albe care fusese în fața mașinii implicate în accident. Motociclistul, din cauza impactului, nu mai era sigur ce culoare avea mașina care l-a lovit. Dar, sincer, nici nu ne-am așteptat să ne întâlnim cu accidentatul; după cele ce aflasem în Sighișoara, ni-l imaginam în spital, într-o stare mult mai gravă decât era în realitate. Ne-am „luminat” când am aflat că și el lucra pe o ambulanță Smurd.

  Polițiștii de față au luat numerele mașinii cu pricina și au dat-o în urmărire. Ne-am întors la sediu, pentru a ne recupera actele și, cu unele scuze „forțate” ale poliției, ne-au lăsat să plecăm. Dar eu eram foarte revoltată: „deja se întunecă, unde să dormim?” luându-i, parcă, la rost. Luci mă tot trăgea de mânecă să ieșim. „Voiai să-i enervezi, să ne găsească, totuși, ceva chichițe?” mi-a spus el, după ce ne-am văzut afară.

  Normal că nu am găsit cazare în Agnita și, nemaiavând ce face acolo, am luat-o înapoi spre Sighișoara. Am ajuns după ora zece și, cum se întâmplă și minuni, mai ales că era și zi de sărbătoare, tocmai pe strada unde ne oprisem să ne dumirim unde suntem și încotro s-o luăm, stătea în poartă un om care mai avea o cameră liberă la pensiunea Hera și căuta posibili doritori. Am văzut camera, era mai mult decât aveam noi nevoie, erau de fapt, două camere, prețul, pe măsură, dar nu ne-a păsat. Ne-am dus în oraș să ne luăm ceva de mâncare, după care ne-am cazat și, doar pe când eram deja în pijamale, mâncând, am început să ne destindem și chiar să ne amuzăm după tot stresul și întâmplările prin care trecusem în ziua respectivă.

  Sighișoara m-a impresionat cel mai puternic și, dacă ar fi să mai facem un concediu, n-aș rata acest oraș, posibil pentru că mai eram încă sub efectul întâmplărilor din ziua precedentă și a bucuriei că totul s-a terminat cu bine pentru noi. Am mâncat la un local, apoi am luat un bilet dublu pentru Muzeul de istorie cu toate locațiile și ne-am pus pe vizitat. Mi-a plăcut și colecția de arme medievale, și scara cu acoperiș de lemn care ducea la școală și biserică (pe Dealul Școlii), dar, în mod special, Turnul cu ceas, simbolul orașului Sighișoara, unde, la fiecare nivel era ceva de văzut, ceva nou de descoperit. Mi-a plăcut totul acolo, deși au rămas încă multe obiective nevizitate și ne-am dat seama, încă o dată, că la Cetatea Medievală Sighișoara nu poți sta doar o zi, doar câteva ore, la cât eram noi de meticuloși, de dornici de a vizita tot ce se poate și de a trece prin sute de ani de istorie într-un timp atât de scurt.

  După-masă ne-am luat rămas-bun de la acest oraș, cu gândul de a reveni într-o zi, dar obligatoriu evitând, pe cât se poate, localitatea Agnita. Ne-am oprit la Praid, dorind să vizităm Salina, să vedem ce s-a mai schimbat în cei 13 ani, dar erau vreo 2 ore de așteptat și nu am mai avut răbdare. Mi-am luat niște adidași, căci timpul începuse să se răcească, am mâncat și, nu știm de ce, ne-am simțit străini, așa că am luat-o spre Sovata, unde am și înnoptat la Casa Florentina.

  În următoarea zi, ne-am continuat călătoria. Am trecut pe la Lacu Roșu, Cheile Bicazului, rămânând profund impresionați de stâncile care aveai impresia că se prăvălesc peste mașină.

  Am luat-o pe la Piatra Neamț spre Târgu Neamț, ajungând în „Humuleștii” lui Creangă, la Muzeul Memorial al acestuia, dorind de multă vreme să ajungem și aici. Sentimentele care ne încearcă sunt copleșitoare: clădirea, deși micuță, impresionează atât prin construcție, cât și prin obiectele care încearcă să mențină un „acasă” din copilăria lui Nică, pe lângă o valoroasă expoziție de documente de arhivă. Ghidul, între două vârste, sociabil, foarte volubil, fără să întrebăm nimic, a început să povestească în „graiul moldoviniesc” despre casa și minunații ei locuitori, printre care era, evident, și Creangă, reușind să ne transpună în perioada copilăriei acestuia. Chiar ajungi să te simți mic și insignifiant în acest spațiu mirific, atemporal...

  Dacă tot ne era în drum, am vizitat și „Casa Memorială Visarion Puiu, Muzeul Mihail Sadoveanu” din comuna Vânători-Neamț, dar timpul începuse să se răcească și să plouă, astfel că n-am mai avut niciun imbold să pozăm (acum regret acest lucru). Singura dovadă că am trecut pe acolo sunt biletele de vizitare.

  La Câmpulung Moldovenesc ne-am luat ceva de mâncare, întorcându-ne în Maramureș pe la Cârlibaba, Pasul Prislop, ajungând în Borșa pe întuneric. Fiind în Sighetu Marmației Festivalul de muzică folk „Floare de Colț”, doream să înnoptăm în Vișeu sau în Sighet, să rămânem sâmbătă la festival. Dar, dacă peste tot pe unde ne-au purtat pașii în acest concediu am găsit cazare fără nicio programare prealabilă, aici, aproape de casă, aceasta n-a mai funcționat, toate pensiunile și hotelurile fiind ocupate datorită festivalului. Ce puteam face? Acasă nu puteam să ne întoarcem, că dormeau mami și tati la noi. Atunci, Luci mi-a zis: ”Mergem în Baia Mare și dormim la hotel…” Noroc că am avut la mine cheile apartamentului socrilor mei, astfel că pe la ora unu noaptea, am ajuns la destinație, dormind la socri, în timp ce ei dormeau la noi acasă.

  Acesta a fost concediul din 2018, după o pauză de 13 ani… A fost cel mai frumos concediu pe care l-am petrecut cu soțul meu, fără pregătiri, fără programări, totul petrecându-se spontan, dormind în fiecare seară în altă parte. Chiar și întâmplarea din Agnita, cu accidentul, a trebuit să aibă loc, altfel, n-am mai fi avut acum ce povesti...