Doamna Carolina

   Tocmai am ieșit din spital, de la Recuperare Medicală unde, așa cum mi se întâmplă de fiecare dată, am cunoscut persoane deosebite, cu povești de viață, de asemenea, deosebite. Astăzi, aleg să vorbesc despre o doamnă care m-a impresionat într-un mod cum nu mi s-a mai întâmplat, pentru că nu am cunoscut niciodată până acum pe cineva care să facă zgărdane din acelea din zona noastră, a Maramureșului, pe care fetele/femeile și le pun la gât ca să se asorteze cu portul popular și care, în momentul de față, sunt atât de „la modă” și printre domnișoarele/doamnele de la oraș. Și, mai ales, să văd cum lucrează, ba, mai mult, să aibă răbdare să-mi explice cum se face. Avea o zgardă începută și am avut curaj să-i cer să mi-o dea mie, pe bani, bineînțeles, să văd dacă n-aș fi în stare să învăț și eu. Mi-a dat-o cu drag, nu pe bani, nici nu a vrut să audă, ci ca amintire și, poate, se va prinde și de mine această extraordinară îndeletnicire. Ea învățase de la mama ei, pe la 12 ani și nu a avut la cine să dea să ducă mai departe tradiția, fata, nurorile și nepoții nefiind pasionați de așa ceva. Chiar îmi pare rău că se va pierde ceva atât de valoros din tradiția noastră...

  Doamna Carolina (de 73 de ani, 74 pe 16 februarie) se internase la trei zile după ce mă internasem eu. În prima zi nu ne-am întâlnit, nici nu ieșise din salon, dar a doua zi a „primit ” o colegă de cameră, așa că au început să povestească. Pentru că aveam voie să ne plimbăm pe coridor (era chiar indicat, fiind o secție de recuperare), și fiind și ușa salonului deschisă, am intrat, împreună cu colega mea de salon (o doamnă de 76 de ani) să le urăm bun-venit și să facem cunoștință. Doamna Carolina tocmai lucra la o zgardă. Ne-a mai arătat câteva, întrebându-ne dacă ne interesează (mi-am cumpărat, normal, 2 bucăți care mi-au plăcut mult), ne-a arătat poze cu familia ei, cu soțul care murise de mulți ani, (de 19, mai exact), cu copiii, cu nepoții.

  Cu această ocazie, ne-a spus o poveste amuzantă din viața ei, acordându-mi permisiunea să v-o împărtășesc și vouă. Mare i-a fost bucuria când, după ce născuse trei băieți (cel mare avea deja 12-13 ani), al patrulea nou membru al familiei s-a dovedit a fi o fetiță. La Maternitate, i-a spus soțului care și el era foarte fericit:

  -No, apoi dacă-i fată, io vreau s-o cheme Velturica.

  Așa, ca o paranteză, e un nume neobișnuit, nu l-am întâlnit niciodată. Am întrebat-o cum de s-a gândit la acest nume și mi-a spus că l-a auzit undeva și i-a plăcut. Colega ei de salon mi-a spus că și în satul ei fusese cineva cu numele acesta.

  Ei bine, soțul ei, Ion, s-a dus la Sfat să-și înregistreze fiica după dorința nevestei. Până în Centrul Nou, tot repeta în gând să nu uite: Velturica, Velturica, Velturica… Doar că acolo s-a întâlnit cu doi colegi de muncă:

  -No, ce-o ieșit?

  -Fată, spune fericitul tată. Hai că dau o bere! și s-au dus la un local să facă cinste de nașterea fetei.

  Normal că n-a fost doar o bere, ci vreo două-trei. Era prea fericit evenimentul ca să-l cinstească doar cu o bere. Apoi, s-au despărțit, ducându-se fiecare în treaba lui. După ce Ion al nostru a ajuns la Sfat, doamna care lucra acolo l-a întrebat sub ce nume să-i înregistreze odrasla.

  -Apoi, doamnă dragă, io nu mai știu cum o zis femeia mea: Lăturica, Măturica…

  -Apoi, bade dragă, zice doamna respectivă, io n-am mai auzit de nume de-astea…

  Stă femeia în cumpănă, se gândește…Cum să-i dea un nume așa de… ciudat … unei fete...

  -Da’ pe mama dumneatale cum o cheamă?

  -Marișca, zice nefericitul tată cu mintea încețoșată de bere, care uitase numele dorit de nevastă.

  -Apoi, știi ce? O înregistrez ca Maria.

  Și Maria a rămas.

  După ce a aflat și proaspăta mămică de peripețiile prin care a trecut soțul ei, bineînțeles că i-a spus câteva „urări de bine”. Ea, cu un nume cum doar o femeie bătrână mai avea în sat, cât își dorise ca singura ei fată să aibă un nume mai deosebit și uite ce se întâmplă când îl lași pe bărbat să rezolve ceva atât de important. 

  Am rămas cu o deosebită admirație pentru această femeie simplă, de la țară, fără prea multă școală, dar inteligentă și cu un extraordinar simț al umorului. A fost o onoare pentru mine că am avut ocazia să o cunosc și sper să-i dea Dumnezeu încă mulți ani să mai continue cu această îndeletnicire tradițională atât de frumoasă și care ne face cinste.