A sunat, aseară, mama (Emilia Plugaru)

 M-a sunat aseară mama și mi-a zis că totu-i bine. Are bani, are de toate, doar că-i este dor de mine...

M-a-ntrebat dacă-n străini viața este mai frumoasă, dacă nu mi-e dor de țară, dacă nu mai vin pe-acasă...

Nu, zic, mamă, nu mi-e dor, poate-un pic mi-e dor de tine... dar în rest, la ce să vin? Cine mă așteaptă, cine?

Așa e... a răspuns mama, pe la noi a nins prin sat. Ce frumos... astăzi zăpada peste case s-a-nșirat...

Și am plâns, căci de zăpadă și de iarnă-mi este dor, dar oricum, chiar și așa, amintirile mă dor.

-Nu vin, mamă, pe la voi, stă gunoiul după ușă, iar când vreți să faceți focul, vă mânjiți toți de cenușă.

Apă nu aveți prin case și fântânile-s secate, altfel lumea azi trăiește și așa nu se mai poate...

Mama, tristă, a șoptit: Fă cum știi și fă cum poți, dar oricum, mi-e dor de tine și mi-e dor, și de nepoți...

-Lasă, mamă, trece dorul, poate-n vară voi veni, când o fi iarbă pe luncă, când bujorul v-a-nflori...

Nu fi tristă și mai sună, dacă vrei și eu te sun. Ți-am trimis bani și mâncare... E cadoul de Crăciun.

-Hai, la revedere, mamă... a zis mama și-a închis. Parcă-o văd cum, în cămară, plânge-n hohot, știu precis.

Are lângă ea un câine și mai are și-un motan. Îi iubește și toți trei...  fac Crăciunul an de  an...

O fi poate-o săptămână de când mama nu-a sunat, mi-e în grijă, ce e oare?!... și-am pornit la drum, spre sat.

Avioane, gări și trenuri, îmbulzeală, drumu-i greu. După-atâta stres  și lacrimi am ajuns... în satul meu.

Parcă nici nu-mi vine-a crede, ninge lin, drumu-i pustiu. Totu-i alb, foșnește neaua, mică iar aș vrea să fiu...

Am strigat de pe la poartă: -Mamă, ce s-a întâmplat?

A ieșit mama în  ușă: -Telefonul s-a stricat...

Două săptămâni  cu mama, am uitat de țări străine,

Sunt din nou copilă mică, râdem, plângem și ni-e bine...

„Prăjitură cum n-ai mai mâncat never”

  La ceva timp după căsătorie, după ce ne-am mutat de la ai mei, mi-am făcut și eu propriu caiet cu rețete. Nu se putea ca, dacă vreau o prăjitură, să tot merg la mami s-o întreb cum se face. Am început a nota în acest caiet rețete simple pe care le încercasem deja, gen salam de biscuiți, sărățele, budinca de orez de la fratele meu (chiar că n-am făcut demult, ar trebui s-o reeditez), „Tăvălite” (pe asta, de când i-am dat-o lui mami, soacra mea, o face la fiecare sărbătoare). Bineînțeles că am notat și rețeta bestialului chec al mamei, și prăjitura cu brânză a bunicii deși, pentru foi, am primit de la fratele meu o altă rețetă mai exactă în cantități decât „2-3 pumni de făină, 3-4 linguri de unsoare, lapte prins”, căci bunica nu se lua după gramaje, ci făcea întotdeauna „la ochi”. Între timp, au început să apară și rețete pe care nu le-am făcut, dar și bucăți de hârtie cu rețete pe care, cu toate că le-am încercat, nu m-am sinchisit să le notez, ci doar le-am azvârlit în caiet, urmând a fi notate mai târziu (adică, niciodată).

  Desigur că am și câteva rețete pe care le făcea soacra mea căci, ce mamă nu-i dă nurorii sale sfaturi sau rețete care știe că sunt preferate de fiul ei? Le-am notat cu mare sârg, dar… cam la atât m-am rezumat. Eu, spre deosebire de frate-meu, nu eram adepta unor rețete noi și complicate (mi se părea mie) pe vremea aia. Știam câteva care-mi ieșeau întotdeauna și… era suficient pentru mine. Dacă nici tort nu făcusem niciodată... căci aici intrau în scenă mami și frate-meu și, după ce m-am măritat, bărbatu-meu. Păi, Luci terminase liceul cu specializarea „bucătar-ospătar-barman”, așa că era normal să știe el ce nu știam eu (adică, aproape tot, căci sarmale nu-i place nici acum să împăture). Astfel, făcea bărbatu-meu niște torturi grozave, albușurile cu zahăr fiind bătute cu bormașina în vârful căreia punea o paletă de la mixerul ce-și dăduse duhul, între timp. Avem poze care dovedesc cele ce spun, în caz că nu mă credeți. Oricum, stând atâția ani pe lângă „profesor”, vrând-nevrând învață și „ucenicul”, căci nu întotdeauna era disponibil maestrul pentru bucătăreală și atunci ce facem, nu mâncăm? Doar că, și după aceea, dacă făceam ceva ce ieșea foarte bine, chiar și o ciorbă, de exemplu, Luci mă lăuda: „Așa-i de bună ciorba asta, de parc-aș fi făcut-o eu!”

  Cu ceva timp în urmă, într-o zi de sâmbătă, răsfoind caietul (care-i tare jerpelit acum și am altul, dar nu sunt transferate încă toate rețetele importante în cel nou), dau peste o rețetă de prăjitură pe care, neștiind cum o cheamă, am botezat-o, la vremea respectivă, „Prăjitură cum n-ai mai mâncat never”. O aveam de la soacra mea, notând și numele persoanei de la care o primise, la rândul ei. De fapt, tocmai de asta am și numit-o așa, după ce am gustat-o, căci mi s-a părut extraordinar de bună. Și cred că în 25 de ani o făcusem doar de vreo trei ori, o dată la scară mai mică, Luci luând rețeta de pe internet. Acum știam că se numește „Cremeș nemțesc” și mai știam de la soacra mea că se face în tava de la aragaz. Și, pentru că era, într-adevăr, simplu de făcut, ne hotărâm, eu și soțul meu, s-o facem pentru acel weekend. „Nu în tava de la aragaz”, îmi zice Luci, „căci am mai mâncat în armată și era mult mai înaltă decât cum ieșea la noi”. Acuma, după cum știți deja, nu sunt prea expertă în prăjituri (bine, mă refer în a le face, nu în a le mânca), așa că-l las pe el la cârmă. Stau pe scaun și-i citesc rețeta, în timp ce el execută toate procedurile, una după alta. Când ajungem la tavă, încerc să-l „deviez” de la a folosi o cratiță, pe considerentul că, totuși, nu degeaba îmi spusese mama lui că se face în tava de la aragaz. „Poate nu se coace, nu se despart straturile dacă tava e prea lată, și tu vrei s-o pui la copt în cratiță? că doar nu-i tort!” încerc eu să-l conving, fără succes însă. Nici măcar într-o tavă dreptunghiulară nu vrea… Așa că prăjitura ajunge în cratița în care făceam, de regulă, torturile. Cuptorul rămâne încins 15 minute, după care reducem focul, lăsând-o la copt o oră și jumătate, așa cum scria în „catastif”.

  Plini de nerăbdare, după o oră și 45 de minute în total, scoatem prăjitura. Abia așteptam s-o gustăm. O punem pe masă și, vrând s-o mutăm nițel mai încolo, împingem cratița. Atunci vedem că se bălăngăne ca o gelatină. „Nu ți-am spus că nu se coace în cratiță?” nu mă abțin eu să-i atrag atenția. „Hai s-o mai băgăm nițel în cuptor... Dacă cratița e prea lată, înseamnă că mai are nevoie de timp să se coacă…” își dă Luci cu părerea. O bagă înapoi pentru o jumătate de oră, tot urmărind-o să nu se ardă, după care închide cuptorul, hotărând să o lase înăuntru până a doua zi când, cu siguranță, ar fi fost numai bună de savurat.

  A doua zi dimineață, scoatem, pentru a doua oară, prăjitura din cuptor. Eu parcă am un „déjà-vu” ce-mi amintește de Pavlova… Ei bine, dragii mei, „Cremeș nemțesc” ca al nostru n-am mai văzut niciodată (de parcă, în afară de la soacra mea și noi, mai avusesem unde să văd): stratul de deasupra era moale și pufos, interiorul era o budincă cremoasă foarte bună, de altfel, dar… fără blat. Acesta era lipicios și „de nemâncat”. În rest… nimic de zis, era extraordinar de gustos. Am mâncat un fel de… „lapte de pasăre” cu lingurița și, pe cine am servit, a zis că n-a mai mâncat niciodată ceva atât de bun. Deci, chiar i se potrivește numele pe care i l-am dat inițial...

 

Dovada...

 

 

Ce-a ieșit din al nostru „Cremeș nemțesc”... Dar, sincer, a fost foarte bun...

 

Peștele

  Am crescut într-o familie de pescari amatori, dar foarte pasionați. Bine, nu eu sau mama, ci tata cu fratele meu. Drept îi că au încercat să mă facă și pe mine mare pescăriță, dar n-au reușit. N-aveam răbdarea necesară unei astfel de îndeletniciri și, sinceră să fiu, nici mama. Adică, să stau cu un băț în mână, ore în șir, în deplină liniște că, altfel… na! sperii peștii, să aștept cu ochii țintă la plută până s-a hotărî careva din neamul „peșticesc” să-și facă simțită prezența… chiar nu mă caracterizează. Bine, dacă eram acasă și trebuiau pregătite momeli pentru o zi la râu care includea și pescuitul, aveam cea mai mare răbdare din lume când îl ajutam pe frate-meu să caute râme, viermișori și muște (vorba vine, „îl ajutam”, că nu puneam niciodată mâna pe ele). Așa m-am ales cu o coadă de mătură în stomac, de nici n-am mai putut respira când, în spatele lui Cosmin săream ca o căpriță, în timp ce el încerca, cu mătura în mână, să pliciuiască muștele pe peretele casei (da’ atunci chiar l-am speriat, nu glumă!) Între timp, tata făcea o mămăligă cu arpacaș și alte mirodenii. Produsul final mirosea atât de bine, încât ne venea s-o mâncăm noi, nu s-o lăsăm ca momeală pentru pești.

  Dacă nu eram eu cea care stătea ore în șir cu un băț în mână (oo, de m-ar auzi tata vorbind așa despre undițele lui telescopice cu mulinete, mi-ar atrage atenția -pentru a mia oară- că nu sunt simple bețe), deci dacă altcineva prindea peștii, de cum ajungeam acasă, eu eram cea care îi decapitam și-i curățam de solzi. Astfel, prin mâna mea au trecut nenumărate albișoare, cleni, carași, crapi, somni, chiar și o știucă. Pe asta am studiat-o îndelung, mirându-mă ce dinți ascuțiți are, chiar imaginându-mi cum ar fi dacă te-ar mușca un astfel de pește, motiv pentru care am avut mai mare grijă, ba și nițică frică de ea.

  Cu toate că eu n-aveam probleme în ceea ce privește decapitatul peștilor, nu același lucru îl pot spune despre Luci. Milos din fire, în întreaga lui viață decapitase doar trei pești (vii) și niciodată n-ar mai fi repetat experiența, dacă peștii încă ar mai mișca. Cât despre mine… parcă m-am molipsit și eu de la el…

  Eram în primul an al căsătoriei noastre, locuind încă cu ai mei, când, în plină toamnă, bunica primise de la cineva din piață ultimii trei pești pe care-i avusese spre vânzare. Nu erau deosebiți, nu erau „de rang înalt și spiță aleasă”, ci, după mine și experiența mea, simple albișoare. Și, pentru că „dar din dar se face rai”, bunica ni i-a dăruit nouă. Încă erau vii, așa că primul gând a fost să-i pun în vana umplută pe jumătate cu apă. Acuma, sincer, ce să faci cu trei pești micuți, care nu ți-ar ajunge nici pe-o măsea? Căci, până să fi apucat să-i cureți de oase, mureai de foame acolo, lângă ei… Și apoi, cine să-i pregătească pentru prăjit, dacă ei încă înotau, fără nicio grijă, în vana din baia alor mei?

  Era o zi de joi când primisem peștii de la bunica și, cu toate că le dădusem firimituri de pâine, ziua de vineri ne-a găsit cu un singur pește viu. I-am promis că, dacă rezistă până duminică, îl luăm cu noi și-l eliberăm în Someș, căci atunci urma să mergem după părinții mei plecați la țară în weekend. Ei bine, după această promisiune, îmi făceam drum la baie cât mai des, fie că aveam sau nu nevoie. Păi cum, trebuia să văd ce face peștele și să-l încurajez să reziste. Cu capul încă plin de basmele copilăriei când un pește nu era chiar un „simplu” pește și, datorită bunătății tale de a-l elibera, își arăta recunoștința îndeplinindu-ți trei dorințe, mi se părea că mă încăpățânez mai tare eu decât peștele să ajungă ziua când va fi liber. Și nu doar eu așteptam cu mare nerăbdare ziua respectivă, ci și Luci, căci l-am molipsit și pe el cu entuziasmul meu.

  Astfel, vă dați seama ce mare bucurie pe capul nostru când a sosit, în sfârșit, ziua de duminică și peștele încă înota în vana umplută cu apă de la robinet. Ne-am pregătit de plecare, apoi am pornit-o la drum, eu în dreapta șoferului, ținând grijulie, cu amândouă mâinile, borcanul cu peștele înăuntru. Și mergem noi ce mergem, până ajungem la podul de la Ardusat. După ce trecem de pod, oprim pe margine și ne dăm jos din mașină. Coborâm până pe malul Someșului și, cu mare emoție, bag borcanul cu totul în apă până când peștele își găsește drumul și iese din „închisoarea” în care-l ținusem. Abia mai apuc să-i spun să aibă grijă să se ferească de pescari, căci a doua oară nu știu dacă va mai avea un asemenea noroc. Pe când ne întoarcem să plecăm, la vreo zece metri distanță, un pescar cu undița în mână, ne privea mirat, având pe față o expresie nițel șocată de ceea ce-i fusese dat să vadă. Nițel șocați eram și noi, căci nu ăla fusese tocmai locul unde am fi dorit să-i dăm drumul peștelui ce o luase taman în aceeași direcție în care se afla și pescarul. Amintindu-mi de cele trei dorințe de care, dacă ar fi fost vreun peștișor special, n-ar fi uitat, cu siguranță, să ne întrebe, acum aveam doar una singură, fără nicio legătură cu noi: să-și trăiască viața, câtă o mai are, în libertate, murind de bătrânețe… Sper să se fi și împlinit...

 

 În lipsa unei fotografii în legătură cu textul, am găsit una cu bunica și fratele meu, ținând în mână o „captură” de-a tatei...

 

 

Cerbul cu stea în frunte (Vasile Militaru)

 A fost odată, într-o pădure,

Un moș bătrân cu baba lui

Trăiau săraci ca vai-de-lume,

În adâncimea codrului.

Moșneagul n-aștepta nimica,

El numai moartea și-o dorea,

Dar baba ar fi vrut să aibă

Un suflet tânăr lângă ea.

„Să fie un copil cuminte,

Un cățeluș sau un pisoi,

Că vreau s-aud și eu cum suflă

O altă viață lângă noi.”

Așa ofta săraca babă,

Dar moșul nu mai vrea nimic:

„Ce-mi trebuie o grijă nouă?

Sunt prea bătrân și prea calic.”

Dar Domnul se-ndură de babă

Și-un pui de cerb i-a dăruit.

Un pui de cerb, cu stea în frunte,

Gonit din codru și rănit.

Săgeata-i străpunsese gâtul -

DIn rană sângele-i curgea

Și lacrimi mari picau din ochii

Frumoși, rotunzi ca o mărgea.

L-a sărutat pe frunte moșul,

Miloasă, baba l-a spălat,

L-au îngrijit cu grijă mare

Și cerbul mi l-au vindecat.

Era frumos și blând săracul, 

Zburda mereu din loc în loc,

Venise ca o vrajă nouă

De tinerețe și noroc.

Întinereau văzând cu ochii

Moșneagul și cu baba lui -

Și se făcuse luminoasă

Întunecimea codrului.

Dar într-o zi trecu pe-acolo

Feciorul unui împărat

Cu ceata de curteni, cu arcuri

Și cu ogarii la vânat.

„Dă-mi mie cerbul tău, bătrâne,

Îți dau pe el tot ce dorești”

„Nu pot, și de mi-ai da pe dânsul

Comorile împărătești”

„Te duc la curtea mea, moșnege,

Cu baba ta, vă fac boieri.

Dă-mi cerbul tău cu stea în frunte

Și-ți dau și cinste și averi.”

„Nu-mi trebuie averi și cinste,

Sunt prea bătrân să le primesc;

Dar dacă vrea să vină cerbul,

Eu bucuros vi-l dăruiesc.” 

Atunci, minune fără seamăn,

Întreaga lume, ce văzu?

Văzu cum cerbul dă din coarne

De parc-ar spune: „NU vreau, nu!

Nu vreau să vin la curtea voastră

(Deodată cerbul a vorbit)

Tu mă dorești ca o podoabă,

Ei, sufletul mi l-au dorit.

Tu m-ai rănit la vânătoare,

Ei rănile mi le-au legat.

În strălucirea curții tale

Eu m-aș simți încătușat.

La curtea ta, aș fi o fiară,

O jucărie pentru proști.

În viața lor sunt o lumină

Pe care tu n-ai s-o cunoști.”

Plecă pe gânduri, voievodul

Și se gândea că nu-i de-ajuns

Să fii bogat, temut și veșnic

De măreția ta pătruns.

Mai trebuie să ai un suflet,

Milos, și bun, și iubitor,

De vrei să fii iubit de oameni,

Și de podoaba codrilor.

„Moskoviciul”

  Cu toate că înainte de ‘89 nu era chiar la îndemâna oricărei familii să se laude că ar deține o Dacie 1300, noi am avut noroc. Tati, datorită talentului său într-ale picturii, după două expoziții cu vânzare, a strâns banii necesari achiziționării unei mașini, o Dacie crem, de culoarea margarinei, cu numărul 2 MM 4112. Nu mai există acum, a fost dată la fier vechi, dar chiar și atunci s-a dus pe picioarele ei sau, mă rog, pe cauciucurile ei, pornind la prima cheie.

  Pe aproape întreaga durată a copilăriei și adolescenței, draga noastră Dacie ne-a purtat în nenumărate locuri, creând amintiri minunate în concedii la Ocna Șugatag, la Izvoare, la pădurea de la Groși după ciuperci, în Oradea, la Marghita, chiar și în Moldova la mănăstiri. Amintirile pe care le-am construit împreună cu familia mea datorită mașinii noastre chiar sunt de neuitat, cel puțin pentru mine.

  Tocmai de aceea, după ce m-am căsătorit, am simțit foarte mult lipsa unei mașini care să ne ducă oriunde am avea nevoie. Dar, după trei ani, pe când eram deja la casa noastră, aflând că vecinul vrea să-și vândă mașina, un Moskvich verde, foarte bine întreținut, am decis să-l cumpărăm noi. Mare bucurie pe vecinul nostru că vrem noi s-o achiziționăm, căci el chiar ținea la mașina lui și știa că am avea grijă de ea. Mare bucurie și pe noi că, în sfârșit, am fi „motorizați”, vorba aia…

  Și, tocmai în vara aceea, am luat bilete la căsuțele de la Eforie Nord ale fabricii unde lucram pe atunci, urmând să mergem la mare cu o colegă de serviciu (devenită prietenă, între timp, de peste douăzeci de ani) și mezina ei. Oo, ce fericire pe toată lumea că avem mașină care să ne ducă până acolo și nu trebuie să mergem cu trenul!

  Acestea fiind zise, Luci verifică Moskoviciul (căci așa l-am botezat pe dragul nostru automobil) să aibă toate piesele în regulă pentru o așa lungă călătorie, deși, după spusele vecinului, mașina noastră vizitase și alte țări, ca de exemplu Austria, Turcia, deci, era obișnuită cu drumurile lungi. Între timp, eu și colega mea eram ocupate cu lista pentru cele necesare unei vacanțe reușite. Pregătirile au durat două luni, dar nu pentru că ar fi fost atât de mult de lucru și n-am putut pleca mai repede din cauza asta, ci pentru că ne-am apucat noi foarte devreme. Cred că nicio vacanță, nici până atunci, dar nici după aceea, n-a „necesitat” atât de multe pregătiri ca totul să decurgă în bună regulă și nimic să nu ne ia prin surprindere. Ca să nu cheltuim prea mult, ne-am pus de acasă o grămadă de alimente neperisabile, slănină, conserve cu și fără carne, ceapă, ba chiar și cartofi, astfel că, pe când ne-am instalat în mașină, în spate, eu și fetița colegei mele nu prea am avut loc unde să ne întindem picioarele. Am luat cu noi până și cortul, deși nu ar fi fost nevoie, că doar stăteam la căsuțe.

  Cu toate pregătite și puse în micuțul și simpaticul nostru Moskovoci, umplut până la refuz cu tot ce vrei și ce nu vrei de două familii care urmau să petreacă 10 zile minunate la mare, am pornit-o „la trap”, vorba aia, căci nu ne grăbea nimeni: Luci la volan, copilotul Mișu (colega și prietena mea) cu harta deschisă în dreapta lui, în timp ce eu și fetița (de vreo 10 ani la acea vreme) eram în spate, cu picioarele peste plasele cu cartofi, cu ceapă și alte lucruri care nu mai încăpuseră în portbagaj. De noi s-a mai alipit o colegă care venea cu cei doi copii și cu mașina ei, fiindu-i frică s-o pornească singură la un drum atât de lung, căci urma să se întâlnească la destinație cu soțul ce venea și el în concediu de prin țări străine. Dar, pe drum, ne-am pierdut (de mai multe ori) de ea, căci cu atâtea semafoare și circulație în orașele prin care am trecut, era când în spatele nostru, când înaintea noastră. Am făcut un popas în Sighișoara unde ne-am oprit să ne tragem sufletul și să mâncăm o pizza cu nume complicat, pe care am comandat-o în timp ce Luci era la baie. „Dar cum de-ați comandat pizza de post?” ne-a întrebat după ce s-a întors și a gustat din pizza lui. De parcă știam noi ce comandăm... că doară nu vorbeam italiana… O mâncăm așa, dacă tot am plătit-o și, pe când terminăm cu pauza și vrem să pornim la drum… Moskoviciul nu mai vrea s-o ia din loc… Of, măi! ne trec toate transpirațiile… Luci mai încearcă o dată… și înc-o dată... și… în sfârșit, pe dragul nostru Moskovici l-a prins rușinea, căci, după un „câr-câr-câr” și „mâr-mâr-mâr”, „hoc-poc” și niște pârțuri mai ascuțite, o luăm din loc. Ieșim din Sighișoara și mergem mai departe în drumul nostru. Urcăm și coborâm văi și dealuri, trecem pe lângă câmpii întinse cu floarea-soarelui și, la un moment dat, în plină pustietate, mai facem un popas ca să ne dezmorțim picioarele, să mergem la baie și să ne hidratăm. Peisajul era superb, cu flori de câmp, cu fluturi veseli și albinuțe zumzăind harnice, cu păsărele ciripind de zor, fără nicio grijă… Parcă eram într-un tablou…

  Terminând cu pauza, inspirăm aerul curat, mai cuprindem o dată cu privirea natura care-și urma cursul ei, ne urcăm în mașină și… nu, nu din nou! Moskoviciul își râde de noi… Dar acuma, degeaba încearcă Luci, iar și iar, să pornească mașina, că… Moskoviciul nu vrea, și pace bună! No, ce facem acuma în pustietatea asta? Începem să ne rugăm, fiecare în gând, să nu rămânem în mijlocul naturii, cu toate că aveam cortul la noi (vezi ce bine că l-am luat?). Ei, mai planifică-ți vacanța să nu te ia nimic prin surprindere, dacă poți! Eu continui, tot în gând, firește, să mă rog și de Moskovici, să-i promit câte-n lună și-n stele: „Te rog, hai, pornește, nu ne lăsa aici! Uite, dacă pornești, o să-ți cumpărăm numai benzină de cea mai bună calitate, o să-ți luăm bujii noi (parcă știam eu ce-s alea ori cum arată) și…” nici nu-mi venea în minte ce piese mai are o mașină să pot să i le promit și pe alea… I-aș fi promis până și luna de pe cer, dacă nu era deja dată, căci soțul meu îndrăgostit mi-o „dăruise” mie cu doar câțiva ani în urmă…

  Luci deschide capota, timp în care noi, pe lângă mașină, fiecare pe partea lui, începeam să ne panicăm pe dinăuntru, căci pe dinafară nu se vedea nimic. Apoi, ia la verificat uleiul, apa, mă rog! ce se pricepea și el, trage, mișcă de „furtune” și „furtunele”, scoate și bagă înapoi ceva piese, după care încearcă iar s-o pornească. Nu știu acuma dacă datorită promisiunilor pe care i le făcusem eu sau datorită priceperii lui Luci, dar… Moskoviciului i se face milă de noi și „bâr-bâr-bâr” pornește, încă de cum învârte cheia în contact. „Bravo, Moskoviciule! vezi că poți?” îl lăudăm noi, lingușindu-l, nu cumva să se răzgândească. Veseli, de-acum, ne facem cruce, mulțumind Celui de Sus, căci totuși, de acolo venise ajutorul, ne urcăm în mașină și o luăm repede din loc, căci trebuia să ajungem până seara la Băicoi, unde am fi înnoptat la niște rude de-ale prietenei noastre, pe lângă faptul că trebuia și să ne reunim cu cealaltă mașină. Eu deja mă gândesc că, după ce ne întoarcem din concediu, va fi musai să-mi onorez promisiunea față de Moskovici, adică bujiile noi și, desigur, benzina de calitate, altfel, n-aș fi fost un om de cuvânt...

  Am ajuns, într-un final, la destinație, fără alte peripeții. Vremea era frumoasă și așa se anunța a fi și în următoarele zile. Ni se preconiza un concediu minunat. Pe când descărcam din bagaje, lângă căsuța în care ne-am instalat, trecând o duduie pe lângă noi și văzând Moskoviciul cu numărul care dădea de înțeles din ce județ suntem, nu se putu abține să nu ne întrebe: „De unde sunteți?” Noi răspundem: „Din Maramureș!” Ea, cu un accent din Sud și o voce pițigăiată, continuă, parcă nevenindu-i să creadă: „Și ați venit din Maramureș până aici cu mașina asta?” Deja-l și simțeam pe Moskovici umflându-se în pene, mândru nevoie mare, când am răspuns: „Da!” Duduia, făcându-și cruce, zice „Doamne ferește!” și merge mai departe, tot uitându-se înapoi. Ei, știu că noi, maramureșenii, suntem cam ciudați, dar nici chiar așa! Și, totuși, suntem, căci a doua zi dimineață, Luci, vrând să-și ia un pachet de țigări și fetița ceva dulce, întrebă pe cineva din zonă: „Nu vă supărați, unde găsesc un bar?” Acela-i răspunde: „Iete colea!” după care continuă așa, ca pentru el: „Iete și la ăsta, de bună dimineața la bar!”

  Pe toată durata concediului, Moskovici nu ne-a mai făcut alte probleme, aducându-ne până acasă, prin Moldova, în deplină siguranță. Asta, desigur, ca să rămână de mirare la lumea care-l credea un fitecine… De parc-ar fi și uitat ce emoții ne dăduse, tocmai el, în drum spre Marea Neagră... Aproape un an mai târziu, l-am vândut, dar ne bucuram ca niște copii, de fiecare dată când îl mai vedeam plimbându-se prin oraș cu noua lui familie. Și acum îl păstrez în amintire cu multă duioșie... 

 

 

Bomboanele

  Am mai vorbit despre anosmie și despre cât de ciudat e să nu simți niciun miros. Lăsând la o parte faptul că i-am făcut lui Luci ochiuri în oțet în loc de ulei, că am tras o dușcă bună de ulei de eucalipt, crezând că e tinctură de propolis, un alt inconvenient ar fi faptul că nu simt aromele. Adică, ciorba poate să conțină busuioc, cimbru sau mărar, pentru mine ar fi totuna, căci mirodeniile țin mai mult de aromă decât de gust. Când vine Crăciunul și în meniu avem fursecuri, tind să exagerez, de exemplu, cu scorțișoara. Nesimțindu-i aroma, am impresia că nici ceilalți nu simt și am tendința să pun și să tot pun mai mult și mai mult. Dar, chiar dacă aș avea în Ajun de Crăciun cozonaci cu mac și cu nucă abia scoși din cuptor, un brad adevărat și alte preparate specifice acestei minunate sărbători, în casa mea nu va mirosi a Crăciun, cel puțin în ceea ce mă privește. Deja de 6 ani eu nu mai știu ce-i ăla miros, cu tot ce înseamnă el, arome sau parfum. Și deja încep să le uit pe cele pe care le știusem până atunci… Poți să explici cum miroase a usturoi? Sau ce aromă are cafeaua proaspăt făcută? Sau parfumul unei anumite flori? Sau dovleacul care se coace în cuptor? Mirosul de frunze uscate și de lemn care trosnește în sobă? Toate acestea, pentru mine, nu mai există… M-am consolat că asta este, încerc să văd partea plină a paharului, măcar am scăpat de mirosul de compost și de alte… arome pestilențiale… Și totuși, o întâmplare din zilele trecute m-a făcut să mă gândesc că lipsa simțului olfactiv poate fi ceva periculos în anumite contexte. Dar, să vă povestesc…

  Într-una din zile, după ce venise Luci acasă de la serviciu, „smotocește” matracucile așa cum face de fiecare dată (de fapt, nici n-ar putea scăpa de ele, căci sunt tare fericite și exaltate în acel moment), se spală pe mâini, apoi se așază la laptop pentru a-i face actualizările necesare, căci îmi știa prea bine obiceiul: salvez documentul la care lucrez, minimalizez ferestrele deschise și închid capacul laptopului, fără a-l opri. Nu e un obicei prea sănătos și de câte ori nu-mi spusese să nu sar peste etape și, mai ales, să-i fac actualizările la momentul potrivit. Dar… el zice, el aude, vorba aia, așa că cel mai bine e să facă el însuși toate astea… Și, cum stătea el cu ochii în ecran, privirea îi cade pe două bomboane ambalate individual, aflate chiar lângă laptop. A fost de ajuns să le vadă ca să înceapă un adevărat interogatoriu, de parcă m-ar fi surprins cu droguri: „Unde le-ai găsit?” Îi răspund simplu: „În dulapul cu haine…” El continuă să mă întrebe: „Și ce vrei să faci cu ele?” Ei, asta-i chiar culmea, ce-ai putea să faci cu niște bomboane în afară de a le băga în gură, așa că asta-i și spun: „Să le mănânc!” Dar el mă lămurește de unde curiozitatea asta ce mie mi se părea suspectă: „Astea nu-s de mâncat, ci naftalină împotriva moliilor!” Uimirea mi se citește pe față: „Astea? Am găsit și sus în dressing, am crezut că-s bomboane și mi-au picat din vreun buzunar…” El devine și mai atent: „Ai mâncat din ele?” „Nu, că era seară, mi le-am pus în noptieră pentru mai târziu…” Luci insistă: „Sigur n-ai mâncat? Gândește-te bine!” „Nu…” Încep să ezit, încercând să-mi amintesc ce-am făcut, mai exact, cu ele: „ Adică, nu cred…” Se pune să-mi explice: „N-am găsit de celelalte, care se agățau între umerașele cu haine… Uite, îmi arată, aducând una mai aproape, are ambalajul perforat ca să iasă substanța volatilă, să-și facă efectul împotriva moliilor…” Încerc să mă apăr: „D-apoi, tu crezi că m-am uitat? Le-am văzut împachetate individual, chiar am crezut că-s bomboane… Oricum, nu prea arată a naftalină… ” Luci merge în bucătărie și se întoarce cu pumnii plini de bomboane cu cremă de cafea, plus o ciocolată: „Uite, de-astea mănâncă câte vrei!”

  A fost pentru prima dată când m-am gândit cât poate fi de periculos să nu simt niciun miros… Totuși, cred că dacă aș fi gustat una, aș fi scuipat-o imediat, căci îmi imaginez ce gust oribil ar fi avut… Am băgat „bomboanele” înapoi în dulap și m-am dus sus să le caut și pe celelalte. Nici măcar nu le pusesem în noptieră, cum am spus, ci într-o... bombonieră…

 

Simetrie (Marin Sorescu)

 Mergeam așa,

Când deodată în fața mea,

S-au desfăcut două drumuri:

Unul la dreapta,

Și altul la stânga,

După toate regulile simetriei.

Am stat,

Am făcut ochii mici,

Mi-am țuguiat buzele,

Am tușit,

Și-am luat-o pe cel din dreapta

(Exact cel care nu trebuia,

După cum s-a dovedit după aceea).

 

Am mers pe el cum am mers,

De prisos să mai dau amănunte.

Și, după aceea, în fața mea s-au căscat două 

Prăpăstii:

Una la dreapta

Alta la stânga.

M-am aruncat în cea din stânga,

Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,

Grămadă cu mine în cea din stânga,

Care, vai, nu era cea căptușită cu puf!

 

Târâș, m-am urnit mai departe.

M-am târât ce m-am târât

Și deodată în fața mea 

S-au deschis larg două drumuri.

„-V-arăt eu vouă!” -mi-am zis-

Și-am apucat-o tot pe cel din stânga,

În vrăjmășie.

Greșit, foarte greșit, cel din dreapta era

Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.

Și la prima răscruce

M-am dăruit cu toată ființa

Celui din dreapta. Tot așa,

Celălalt trebuia acum, celălalt...

 

Acum merindea îmi e pe sfârșite,

Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,

Nu mai dau din el muguri,

Să stau la umbra lor

Când m-apucă disperarea.

Ciolanele mi s-au tocit de pietre,

Scârțâie și mârâie împotrivă-mi,

C-am ținut-o tot într-o greșeală...

 

Și iată în fața mea iar se cască

Două ceruri: 

Unul în dreapta.

Altul la stânga.

Smochinul

Vecinei mele, cu deosebite mulțumiri!

 Acum câțiva ani, vecina mea a plantat în grădina ei, între un vișin și gardul nostru, niște bețe de smochin. Nu peste mult timp au înmugurit, au început să dea și alți lăstari și să crească mari, devenind un întreg, o tufă imensă de smochin. Pentru că era tare curios din fire, dar mai ales pentru că era ușor impresionabil, ca orice copil, de altfel, încă de când a început să caște ochii în lume, se minuna de frumusețea ei, bucurându-se de fiecare floare pe care o vedea în grădina lor și, dacă una mai deosebită urma să înflorească, abia aștepta ziua următoare să o poată admira în toată splendoarea ei. Florile n-au rămas nici ele indiferente la uimirea și încântarea micuțului smochin și se întreceau care mai de care să-l impresioneze cu frumusețea lor, cu parfumul suav care ajungea până la el. Și ce fericite erau cînd, copilul-smochin inspira adânc și zâmbea cu toată ființa lui celor care-i făceau atâta bucurie… Da, sigur asta era fericirea despre care-i tot auzea, vorbind, pe oameni...

  Vișinul, adolescent pe vremea aia, a început să fie incomodat de copilul-smochin… Și lui îi plăceau florile, la fel și parfumul minunat pe care-l emanau, doar că nu era atât de priceput să le-o arate. Din această pricină a devenit nițel invidios. În fiecare zi găsea ceva de comentat referitor la vecinul lui care habar n-avea de ce era în sufletul celuilalt: „Ia fă-te mai încolo, ce faci, vrei să monopolizezi tot locul ăsta numai cu prezența ta? Nu mai încape nimeni de tine, ce te tot lungești atâta? Crezi cu numai tu ești în grădina asta?” Și-l tot jignea, și-l tot împingea pe micuț, de nici nu mai știa bietul de el cum să stea și cum să… crească, nu cumva să se simtă vișinul deranjat și să înceapă iar cu criticile la adresa lui. De fapt, nici nu știa de ce comportă vișinul așa cu el, căci termenul de „invidie” îi era necunoscut… încă… Așa că și-a întors privirea la ce era după gardul unde-și avea locuința. Și se pare că i-a plăcut ce a văzut: vecinul vișin din grădina de alături nu părea să aibă treabă nici cu cireșul aflat la vreo trei metri distanță de el (și… uau! se frecă la ochi, crezând că nu vede bine: pare că în cireș locuiește un întreg oraș cu dovleci), nici cu piersicul care adăpostea o viță de vie, nici cu roșiile, ceapa și usturoiul care locuiau la poalele lui. Toate păreau într-o deplină armonie… Și s-a gândit să întindă nițel brațul după gard, să vadă cum e. Doar puțin, apoi se întoarce înapoi. Dar… de cum crenguța a trecut ilicit în grădina vecină cu a lui, n-a mai vrut să se întoarcă îndărăt. Căci aici nu-l mai critica nimeni. Și erau și flori pe care să le admire, bine, nu atât de minunate ca cele de acasă, dar putea să-și facă și aici prieteni. Cireșul îl privea binevoitor, florile îi zâmbeau, făcând piruete și chicotind vesele, vântul foșnea ușor printre crengile vișinului, făcând ca o adiere blândă și calmă să-l mângâie, chemându-l într-acolo, căci sigur n-ar deranja pe nimeni. Și degrabă, fără a se mai gândi prea mult, în fiecare zi o altă crenguță trecea ilicit în grădina de alături. Copilul-smochin creștea văzând cu ochii, astfel că nu trecu mult până când brațele lui au devenit mai viguroase, mai puternice, pline de smochinele dulci și parfumate. Și parcă niciodată până acum n-a avut atât de multe fructe, parcă niciodată până acum nu s-a mai simțit atât de iubit și de fericit ca în acest an.

  Și, trecând zilele una câte una, nici nu-și dădu seama când veni toamna. Piersicul își dărui cu mare drag fructele dulci și zemoase, dovlecii participaseră cu mare emoție la primul lor recensământ, bucurându-se că numărul 13 (căci atâția erau) le purtase noroc, roșiile au avut și ele cu ce se lăuda… Jumătatea de smochin din grădina în care se exilase cu bucurie, devenise „oficial” parte integrantă a familiei din care făcea parte și cireșul, și vișinul, și piersicul, și florile, și toate câte-și găsiseră acolo un adăpost și nu numai… Ce-au mai sărbătorit ziua în care s-a întâmplat marele eveniment!

  Vișinul din grădina în care copilărise copilul-smochin, adult de-acum, prezent la toate schimbările prin care trecuse acesta, se rușină de purtarea lui de odinioară… Derulând, parcă, un film, îl văzu cu ochii minții abătut, supărat, neînțelegând cu ce a greșit (deși nu greșise cu nimic), îl văzu strecurându-se prin gard în grădina vecină unde fusese primit cu o nedisimulată bucurie de toți și de toate și evoluția lui atât de frumoasă, chiar dacă el se comportase… cum se comportase… Tocmai pe când îi treceau toate aceste gânduri prin minte, smochinul se întoarse spre el și-i zâmbi… Brusc, vișinul fu cuprins de o asemenea rușine, încât se înroși cu totul și începu să se bâlbâie, bolborosind niște scuze venite, totuși, din inimă… Frunze sîngerii începură să cadă lin, ca niște lacrimi, așternându-se, asemenea unui covor delicat, la picioarele lor... Smochinul continuă să zâmbească, privindu-l senin pe cel de la care primise cândva numai critici… Dacă era ceva de iertat, totul fusese șters cu buretele… Căci uite câtă bucurie a adus și-n grădina vecină!

 

ții/ți-i

                           ții

Mai ții minte prima noastră întâlnire?

Să ții minte cele ce ți-oi spune!

Ții la mine? 

Ce te tot ții după mine?

N-o să ajungi bine, dacă te ții de nelegiuiri!

Îmi ții de urât până vine trenul?

De ce-i tot ții partea?

Dacă ții neapărat, am s-o fac și pe asta!

Nu-i ții tu contabilitatea?

 În ziua de azi e mare lucru să-ți ții promisiunea.

                   

                           ți-i

Ți-i dor de mama?

Banii ți-i dăm luna viitoare.

Nu ți-i bine acolo unde ești?

 Vrei să spui că acum ți-i foame?

Dacă vrei neapărat pantofii ăștia, ți-i cumpăr de ziua ta.

Balul din toamnă

  Dacă primăvara, copacii se înveșmântează în frișcă, popcorn și bezele cu aromă de căpșuni, cu toamna este o altă poveste… Dar ce zic eu poveste, ci un adevărat basm… Căci nu se putea ca, dacă la „un nou început”, copacii, înțoliți de sărbătoare, aniversează Primăvara, Toamna să se lase mai prejos… Totul se petrece, însă, așa… pe nesimțite, pic cu pic, că nici nu poți să știi exact ziua sau ceasul când începe… Un cuib de barză rămas de izbeliște, o adiere ușoară de vânt, puțin mai „altfel” decât de obicei, o frunză care s-a hotărât să se joace de-a zborul, luându-se la întrecere cu o vrăbiuță și… Septembrie dispare din peisaj, luându-i locul surata ei, Octombrie, luna în care, an de an, se anunță mare bal…

  Și iată că forfota începe, pregătirile sunt în toi, totul trebuie să fie gata la timp. Copacii își pregătesc culorile, neprecupețind niciun efort, făcându-și provizii de miere, caramel, ciocolată cu lapte, capucino sau chiar… cafea… Apoi, cu șevaletele în „brațele” lor mai viguroase ori mai fragile, cu pensulele „la purtător”, se pictează unii pe alții cu mare artă și ochi de artist. Dacă pornesc la treabă, colorând o frunză-două, balul, fiind pe cale să înceapă, se grăbesc să-și termine de înfrumusețat veșmintele… „Hai mai la lumină, să te văd mai bine!” își spun ei unii altora. Pensulele nu mai fac față, motiv pentru care se folosește bidineaua… Și numa’ ce se aruncă în stânga un strop de miere… în dreapta niște praf de scorțișoară, șofran sau turmeric… Maiestoasele pelerine se dantelează cu caramel, ciocolată sau capucino, după preferințe, iar pe la poalele rochiilor nu strică niște cafea… totul parcă într-o joacă, într-o bucurie care, atunci când balul este în toi, sunt de o frumusețe aproape ireală…

  Miss Stejărescu, cu aur și argint în pletele-i fluturânde, valsează cu o grație desăvârșită, avându-l ca partener pe junele Mesteacăn, în timp ce Arinul și Carpenul discută îmbujorați la un pahar de must... Oare ce sentimente îi încearcă, privind în jur? O umbră de tristețe? Nostalgie... amintindu-și de balurile din anii trecuți, când erau și ei nițel mai tineri? O aromă de struguri și de castane coapte în jar învăluie aerul. Plopul, cam țeapăn în costumul lui, își aranjează cravata, iar Fagul, Salcia, Gorunul, Frasinul și Ulmul tocmai au încins o horă… Vântul, amețit de euforia balului, se strecoară printre invitați, prinzându-se și el în horă și învârtindu-se repede, din ce în ce mai repede… Toți se simt minunat, subjugați unei vrăji magice, de neînțeles…

  Timpul trece parcă, pe nesimțite și, totuși, balul nu coboară cortina, nu încă… Noiembrie se apropie de surata ei, frumoasa Octombrie, sorbind dintr-un pahar de vin pentru a se încălzi și, impresionată, privește în jurul ei… Ar putea, dacă ar vrea, să oprească totul dintr-o singură mișcare a brațului, dar o iubește prea mult pe sora ei, așa că îi mai acordă câteva zile pentru marele final… ultimele acorduri, o trecere rapidă în revistă a tututor participanților ale căror veșminte încă stârnesc aplauze…

  Invitată fiind și eu la bal... iată-mă în primele zile ale lui noiembrie și ultimele ale acestui grandios eveniment, încercând să mă pierd printre invitați… Nu am straie la fel de strălucitoare ca ale lor și încerc să mă fac mică-mică și neînsemnată, așa cum și eram, de altfel… Dar încerc să cuprind cu privirea absolut tot ce pot și simt că atâta frumusețe și eleganță îmi taie, pur și simplu, respirația… Rămân, efectiv, cu gura căscată de uimire și nu am cuvinte să explic senzațiile pe care le trăiesc în acele câteva clipe care voiam să nu se mai sfârșească… Mă apropii cu sfială de miss Stejărescu care-mi zâmbește cald și-mi pune în palme câteva frunze din maiestuoasa ei pelerină: „Pentru mai târziu, în semn de aducere-aminte…”

  Luna Octombrie, gazda petrecerii, înveșmântată într-o rochie superbă, imprimată cu toate culorile toamnei, își mângâie cu privirea invitații și zâmbește fericită: da, și balul din acest an și-a împlinit menirea… Cortina se lasă încet-încet peste lume, rămânând în urmă-i un covor delicat care va proteja pământul de frig în următoarele luni… Noiembrie poate, liniștită, să-și intre în drepturi…

 

Bucățica de suflet pe nume Codruț

  Anul trecut, pe vremea asta, Codruț a devenit parte a familiei noastre… A fost ziua în care, pentru el, s-a terminat cu dormitul afară, cu răbdat de frig și foame, cu pericolele care-l pândeau la fiecare pas… Căci exact într-un astfel de pericol l-am găsit, între roțile unei mașini, șoferul (și, totodată, vecinul nostru) și, după câteva clipe, Luci, chinuindu-se să-l scoată afară de sub mașină…

  Codruț era, pe atunci, o mogâldeață înspăimântată și stresată, un puiuț plin de purici care, de cum mi-a fost pus în brațe, după câteva clipe de mângâiere, a început să se calmeze și să nu mai tremure. Acela a fost momentul care i-a marcat începutul unei vieți de matracuc fericit în familia noastră. Acela a fost momentul în care și-a găsit „oamenii” lui, casa lui, familia lui… Încă îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri: de cum am întins brațele spre el, am fost hotărâtă să nu-i mai dau drumul, deși Luci m-a atenționat: „Vezi că nu e al tău!” Și câtă dreptate a avut, căci veterinarul l-a trecut și pe el pe numele lui, așa cum suntem toți cei din familia asta!

  A trecut un an de atunci… 365 de zile pline de aventuri, de noi și noi descoperiri cu fiecare zi… Crescând împreună cu Flutur și Capucino, a învățat de la ei toate șmecheriile, ba încă și mai mult de atât. Căci, dacă Flutur putea să deschidă ușa când era afară pentru a intra în casă, iată că mezinul o poate deschide și când e înăuntru pentru a ieși… Tot de la el a învățat să-l întâmpine pe Luci cu o imensă bucurie când se întoarce acasă, așteptându-l cu jucăria preferată... De la Capucino a învățat să vâneze, prinzând un șobolan care a avut tupeul să se plimbe prin curte de parc-ar fi fost la el acasă… Apoi, dacă Cino știa să concerteze atât de minunat, iată că mezinul matracuc a întrecut-o demult, folosind atât de multe inflexiuni și acorduri ale vocii, încât nu-l putem lăsa afară pe timp de noapte, căci nu mai doarme niciun vecin de pe strada noastră, având deja plângeri din cauza repetițiilor pentru concerte… Și, când ne-a părăsit Flutur, mutându-și culcușul în grădina noastră dragă, Codruț și-a luat în serios rolul de șef de haită, având grijă de noi toți…

  Pe lângă matracucile noastre care l-au învățat ce-au știut ele mai bine ca să devină un matracuc educat, am încercat și noi, desigur, să-l învățăm reguli și comenzi de bază, ce are și ce nu are voie să facă. Și dacă i-am oferit, pe lângă toate acestea, și iubire, am primit înapoi cu vârf și îndesat, încă mai mult decât am dat. Și ne-a învățat și el atât de multe… mai ales pe mine, căci eu am fost mai mult timp alături de el, încă din prima zi… Astfel, m-a învățat să râd mai des, mai ales când îl văd făcând vreo boacănă, chiar dacă în prima fază îmi vine să-l cert. Dar, totul se termină când iau telefonul „și-l trag în chip”, vorba aia, ca să imortalizez momentul. M-a învățat să mănânc mai puțin, căci musai să-mi împart micul-dejun cu el și Capucino… Apoi, m-a învățat să găsesc rapid o soluție salvatoare când, în curte fiind, îl apucă strechea și-l văd venind „pe contrasens”, direct spre mine cu toată viteza. Căci taman atunci prind și eu viteză și mă agăț de vreun colț de gard ca să nu dea cu mine de pământ. S-au întâmplat și accidente, nu zic nu, căci datorită lui mi-am făcut un RMN la cap, plus o radiografie la picior, alegându-mă cu o entorsă… Dar n-aș schimba nimic din toate astea… Căci ce altceva înseamnă să faci parte dintr-o familie, dacă nu luându-le și acceptându-le pe toate, cu bune și cu mai puțin bune?

  Chiar dacă ziua lui de naștere a fost pusă de veterinar ca fiind, aproximativ, în 30 august, adevărata lui zi de naștere i-o serbez în 29 octombrie, ziua când a devenit parte din familia noastră, bucățică de suflet din viața noastră… La mulți ani, Codruț! 

Air„fraier”

  Văzând eu în perioada asta că airfryer-ul, friteuza cu aer cald este tare la modă, dar și pentru că am văzut la fratele meu care și-a comandat una online, am zis (a se citi „doar eu, nu și soțul meu”) hai să cumpărăm și noi, „să fim în rând cu lumea”, vorba aia. Apoi l-am luat „prin învăluire”, mai de departe, pe Luci, să nu fac, cică, lucrurile pe ascuns. Astfel că i-am zis așa, într-o doară, cum ar veni: „Ce zici de friteuza asta cu aer cald, nu ne luăm și noi una? Dacă și-a luat și Cosmin...” De parcă, dacă are fratele meu ceva, musai să avem și noi. Dar, când am fost la el, mi-a arătat-o și mi-a povestit câte gătește cu aparatul ăsta minune și încă fără ulei. Deci, chiar și-a meritat banii, o sută și ceva cât a dat pe el. Mai ales că a făcut comandă și pentru câțiva colegi, ca să aibă transportul gratuit și toți care și-au luat sunt foarte mulțumiți de aparat. De aceea l-am și băgat pe frate-meu „la înaintare”, crezând, astfel, că bărbatu-meu se va entuziasma și va fi mai ușor de convins. Luci, însă, mi-a tăiat elanul: „Acuma nu, avem alte cheltuieli mai importante de făcut!” Na, ce mi-a trebuit să-l întreb? mai ales că am presimțit, parcă, ce-mi va răspunde... Și, dacă stau după el, la Luci niciodată n-ar fi momentul de luat ceva, căci tot timpul pare că avem alte cheltuieli mai importante...

  „Bine, nu ne luăm”, m-am gândit eu. Dar a fost de ajuns să dau o simplă căutare pe internet, că am fost bombardată cu reclame și oferte „de nerefuzat” la friteuze cu mărci cunoscute sau mai puțin cunoscute, cu prețuri foarte variate, de la 1700 la 160 de lei, ba și cu cadouri diverse, gen hârtie de copt pentru airfryer, formă de silicon pentru airfryer, ustensile pentru airfryer, chiar și cadouri surpriză, dacă mai puneai, bineînțeles, câțiva leuți acolo, că doar nu ți-a da cineva ceva fără bani. Și-i zic eu lui frate-meu de o ofertă d-asta, „de nerefuzat”, o marcă necunoscută (de fapt, nici nu scria ce marcă e), dar ieftină și cu 200 de hârtii de copt cadou. Și Cosmin, ca un frate de treabă ce e, mă încurajează să iau, că merită... Și… mă tot codesc eu, ba citesc (ca întotdeauna) și comentarii la acest produs și... pe când ajung la un comentariu (în care o tipă spunea că da, într-adevăr, mâncărurile nu au gustul binecunoscut la fel ca cele gătite în ulei sau untură, dar pentru cine are tendința de a se îngrășa și, totuși, vrea să mănânce sănătos, este foarte ok, deci așa, ca o concluzie, ea este tare mulțumită de airfryer-ul ei) mă hotărăsc rapid și fac comanda ca să nu mă răzgândesc între timp. Asta s-a întâmplat într-o zi de vineri, urmând ca luni să ne vină coletul. Și, pentru că sunt bombardată și de oferte, tot așa, „de nerefuzat” la cărți cu rețete pentru airfryer, comand că… na! musai să avem și așa ceva.

  Duminică, fiind la niște prieteni dragi, suntem serviți la masă cu cartofi prăjiți și aripioare de pui gătite la… ce credeți? Da, ați ghicit, la airfryer. Mamă, ce bune au fost toate! Atunci am avut curajul să recunosc că am comandat și eu și tre’ să vină coletul luni. Ce marcă? Stai să caut… No, da’ de unde l-am comandat? Că nici pagina site-ului respectiv nu mai era de găsit! În fine, vestea a fost primită tare bine de toată lumea, inclusiv de Luci (de fapt, el mă interesa mai tare cum reacționează).

  Și … iată că vine ziua de luni și coletul mult așteptat. Nu-l desfac, aștept să vină și Luci acasă și să-l desfacem împreună. Am emoții, de parcă am primit un cadou de la Moș Crăciun. După cum era normal, vrem să-l încercăm, să vedem dacă și, mai ales, cum funcționează. Ne hotărâm la cartofi prăjiți. Cartofii sunt curățați, tăiați și amestecați cu tot ce trebuie. Doar că… pe când îi băgăm în coșul aparatului (spălat, bineînțeles, în prealabil), nu ne pricepem să-i dăm drumul la air „fraierul” nostru, cum am început să-i zicem. Adică, de dat drumul nu era greu, dar trebuia setat la ce voiam noi să gătim, cu timp și temperatură și acolo ne-am împotmolit… Sun la prietena mea să întreb, dar ea are altă marcă… Stai să citim manualul de instrucțiuni... Unde-i lupa, că la cât de mărunt scrie… cine poate citi? În sfârșit, o găsim și … citim noi cum se folosește, doar că instrucțiunile (scrise pe o pagină) par a fi de la o altă friteuză, nu marca pe care o avem noi. Căci nu există butoanele pe care scria în ghidul de operare că le are, deși am luat „la puricat” aparatul, verificându-l pe toate părțile… Nu-s și… pace bună! Nu tu schemă, nu tu... nimic din ce scria în manualul de instrucțiuni… Astfel că… ce să facem, apăsăm (alte) butoane, încercăm să setăm p-acolo ce ne gândim noi că ar trebui, dar facem ce facem și aparatul pare că se pornește singur setat pe două ore. Ce spui, frate? Două ore pentru niște cartofi? Bine, dacă apăsasem pe Warm, ce să facă și el, se pune pe încălzit mâncarea… Scoatem din priză, apăsăm, setăm, resetăm, ne gândim, ne răzgândim… Deja Luci se lasă păgubaș, reproșându-mi că n-am avut răbdare (ca de obicei) să caute el o marcă mai normală, „acuma, folosește-l, dacă ți-a trebuit!” Eu mă gândesc: sigur e defect… că tot citesc manualul de utilizare și nu înțeleg… „No, oare cine-i fraier?” părea că-mi spune friteuza, de câte ori mă uitam la ea.

  Și, pe când stăteam și mă gândeam deja să scot cartofii și să-i gătesc la modul tradițional (ne era foame, de când ne-am tot chinuit „să-i facem” pe cartofi să se prăjească), îmi vine în minte o idee genială. Stiu deja ce veți spune, dar asta chiar așa a fost: youtube o să ne ajute… Caut un videoclip cu modul de utilizare al unui airfryer care are marca pe care o aveam și noi. Foarte bine realizat, după părerea mea căci, în câteva minute, aveam deja o schemă a aparatului nostru cu semnificația tuturor butoanelor și a simbolurilor, schemă pe care am făcut-o după explicațiile realizatorului filmulețului. „Ei, vezi? cam așa ar trebui să arate manualul de utilizare al unui aparat!” e de părere Luci, după ce i-am arătat hârtia.

  Am mâncat în seara aceea cartofi prăjiți la friteuza noastră, așa cum ne-am dorit, chiar dacă mai târziu cu vreo două ore decât preconizasem noi. Oricum, am fost fericită că aparatul nu este defect, doar noi cam… în urmă față de noua tehnologie… Airfryer-ul încă simt că mă privește ironic: „No, cine ziceai că-i fraier?”

 

Neuitarea

  Se spune că, atâta timp cât îți vei aduce aminte de o persoană care a plecat în „grădina de dincolo de nori”, ea nu va fi uitată… Au trebuit să treacă două săptămâni de când se împliniseră 14 ani de la moartea tatei, ca să pot finaliza povestea… Am completat-o și cu ceva ce mie mi se pare, cel puțin interesant, dacă nu altfel... Tocmai pentru a nu uita...

  Lumea ar spune că e doar o coincidență bizară… Eu, în schimb, nu mai cred de mult în coincidențe și cine mi-a citit povestea cu caietul și citatele știe deja… Dar, mai bine să vă povestesc: bunicul murise într-o zi de sâmbătă, în Sâmbăta lui Lazăr, mai exact… Tata tot într-o zi de sâmbătă s-a hotărât să „plece”, nemaisuportând singurătatea fără jumătatea lui, mami, singura femeie pe care o iubise vreodată cu adevărat, după cum el însuși îmi mărturisise...

  Mama „plecase” într-o zi de marți, fiind, în acel an, o zi de sărbătoare aleasă, 15 august, tocmai de Adormirea Maicii Domnului al cărei nume îl purtase. Bunica tot într-o zi de marți s-a hotărât să se mute în „grădina de dincolo de nori”, după 17 ani de văduvie… În concluzie, în ceea ce privește „plecările”, ziua de marți pare a fi destinată, în familia noastră, femeilor, în timp ce ziua de sâmbătă rămâne a bărbaților, cel puțin până acum...

  9 octombrie 2010... Este unu și jumătate noaptea… Vinerea se dusese la culcare, lăsându-i locul suratei sale, sâmbăta, care se ivise curată și proaspătă, aducând cu ea un nou început peste lumea adormită. Pauza de masă de pe schimbul trei trecuse deja de ceva vreme și toată lumea muncea în micuța fabrică de curele. Deodată, fratele meu primește un telefon. Apelul este de la mine și nu prevestește nimic bun, căci tot noaptea îl sunasem și când a murit mama. De data aceasta, era vorba despre tata. Cu ochii în lacrimi, îi dau și lui vestea pe care doar cu câteva minute în urmă o primisem și eu de la bunica ce venise, împreună cu vărul meu, tot într-o fugă la noi să ne anunțe: „A murit tati…” Îi spun că merg cu Luci acasă la ai mei (locuiam pe aceeași stradă întreaga familie, la câteva case distanță) și-l așteptăm acolo. „Nu pot să vin până dimineață”, încearcă el să se scuze, întristat din cale-afară de vestea ce de-abia i-o dădusem, „sunt la serviciu pe noapte…” „Dar nu-i dimineață? îl întreb eu, încă hăbăucă și bulversată, căci habar n-aveam cât e ora. Nu mă uitasem la ceas, credeam că e vreo cinci și jumătate, cel puțin. „Nu, e de-abia unu jumate…” mă anunță el.

   După terminarea apelului, Cosmin lasă mașinile în grija colegului și iese afară. Are nevoie de o pauză, să-și revină după o așa veste neașteptată. Maistrul și șeful de echipă erau și ei afară la o pauză, stăteau la masă și povesteau. „Șefu’, am o problemă!” îi spune fratele meu. „Toți avem probleme!” îi închide maistrul gura și continuă să povestească cu celălalt. Cosmin se așază la masă și își aprinde o țigară. La un moment dat, maistrul se întoarce către fratele meu: „Da’ ce problemă ai?” îl întreabă, cuprins, probabil, de puțină curiozitate. „A murit tata…” Maistrul sare în picioare: „A murit tatăl tău?” „Da...” îi răspunde simplu Cosmin. „Ai cu ce să mergi acasă?” continuă șeful. „Nu, până dimineață când vine autobuzul…” „Dorel, schimbă-te, ia mașina și acuma, în momentul ăsta, îl duci acasă!” îi ordonă maistrul șefului de schimb.

  Nici o jumătate de oră nu trecuse de când îl sunasem pe fratele meu, când acesta a fost adus de la serviciu „în regim de urgență” până în fața porții casei părinților mei…

  Au trecut paisprezece ani de atunci… Dar an de an, în preajma zilei de 9 octombrie, îmi vin în minte astfel de amintiri, trăite sau povestite de noi, unii altora, în familia noastră… 

 

Îndemn (de Angela Pașca)

O carte se citește cu ochii și mintea.

O carte se citește la lumina

și cu căldura inimii.

Și vezi din ea atât

cât pot să vadă

ochii și mintea

și simți din ea

atât cât este în stare

să-ți simtă inima,

dar ea poate lumina

ochiul și mintea

să vadă dincolo

de ce văd!

Și poate aprinde

în inimă

focuri de mult uitate

mocnind în cenușe.

Apropiați-vă de carte

și citiți-o 

așa ca să vedeți

cât de departe

puteți să vedeți

dincolo de ceea ce se vede

ca să simțiți

ce focuri nestinse

vi se pot aprinde

în inimi

ca să vedeți

ce muguri de jertfă

sunteți în stare

să înălțați

spre cer!

 

tei/te-i

                        tei

Am fost să culeg flori de tei.

Tocmai am aflat că există și tei alb.

Florile de tei pucios se folosesc în farmacie.

Din DEX am aflat că expresia „a lega două în tei” înseamnă „a reuși să adune ceva avere”.

Eu cred că doar încerci să mă duci cu vorba și să găsești tei de curmei (adică pretexte) ca să scapi de mine.

                        te-i

Te-i duce mai târziu și pe la el.

De te-i schimba, vei ajunge departe.

De va fi zăpadă în iarna asta, te-i da și cu sania.

Când îi vedea că nu ajungi nicăieri cu atitudinea asta, te-i da pe brazdă.

Rugăciunea florilor (Din publicațiile Casei Școalelor, Alfred Mosoiu, Sufletul Credinței, Poezii, 1920, București, Luceafărul, pag. 16-19)

Plăpând ghiocelul,

Ieșind din zăpadă,

Strigă! „Tatăl nostru...”

Ca lumea să-l vadă.

 

„Care ești în ceruri...”

 Șopti floarea soare

Și-un val de lumină

Căzu pe răzoare...

 

Smerit busuiocul,

Când vântul îl mână

 Și-i scutură roua,

„Sfințească-se...”-ngână.

 

Când „numele-ți” spune

Trist, Ochiul-de-bou,

Nu știi de-a fost șoaptă

Sau numai ecou...

 

Albastră ca cerul

O Nu-mă-uita

Spune: „Mpărăția

Să fie a Ta”

 

Și „Facă-se voia”

Suspin'o camee,

Călcată-n picioare

Pe alba alee.

 

Când nuferii' lacuri 

Văd stele căzând,

Șoptesc: „Cum e'n ceruri

Așa pe pământ...”

Și grâul, când moara

Vuiește întruna,

 A zis, „Pâinea noastră

Cea de totdeauna.”

Iar nalba și Gura 

De-leu, amândouă

La fel rugătoare

Răspund: `Dă-ne-o nouă...”

Cu gândul la fluturi

Stau rozele'n glastre

Și spun: „Iartă nouă

Păcatele noastre...”

„Precum noi iertarăm

Greșitii” încet,

Răspunde garoafa

Uscată-n buchet.

Și crinii, podoaba 

Fecioarei cinstite

Șoptesc „Nu ne duce

Pe noi în ispită...”

Iar spinii, ce-odată

Martirii îi purtară

„Și ne izbăvește

De rele...” oftară.

 

Și vântul pornește

Ecoul divin,

C'un freamăt pădurea

Răspunde: „Amin”.