Matracucile pe post de… sonerie

  Ne mutasem deja la casa noastră de o perioadă de timp, când ne-am gândit să ne punem și noi, ca toți oamenii normali, sonerie, să auzim în caz că ne caută cineva. Pe atunci, nu avea toată lumea telefon mobil, de-abia apăruseră pe piață. Astfel, de câte ori nu mersese mama înapoi acasă, pentru că nu auzisem că e la poartă și mă strigă... La vremea aceea, aveam o poartă destul de șubredă, motiv pentru care o țineam încuiată, așa că nu aveam atât de mulți vizitatori ca ceilalți vecini. De fapt, nici acum nu avem, chiar dacă poarta nu mai e aceeași și chiar dacă tot încuiată o ținem. Avem, în schimb, o altă sonerie, mai bună decât toate, care funcționează zi și noapte, fără baterii, fără curent, fără încărcare solară: matracucile noastre. Această „sonerie” este de o precizie incredibilă, căci sună diferit în funcție de vizitatori: când la poartă e mami cu tati, sună într-un fel, inconfundabil, mai mult a „miorlăit”, plus dat din codiță și din toate cele, astfel că știm cine ne caută încă înainte de a ajunge în fața casei cu mașina (chiar dacă nu suntem anunțați dinainte telefonic și chiar dacă „soneria” e, în acel moment, în interiorul casei -aceasta este o bizarerie pentru care încă nu am o explicație logică); la fel sună și dacă se întoarce unul dintre noi acasă; dacă, în schimb, e poștașul sau cineva care ne aduce facturi ori vreo reclamă și le pune în cutia poștală, „soneria” noastră sună… cum să vă explic… într-un fel în care îți pare bine că te afli de cealaltă parte a porții și cu asta cred că ați înțeles și de ce ținem poarta încuiată tot timpul; tot așa, știm când vecina noastră dragă merge în oraș sau când se întoarce, căci „soneria” sună altfel, cu mai mult entuziasm față de cum sună la ceilalți vecini (am explicat în „Vecina și matracucile” din ce cauză).

  Astfel, când am venit acasă pentru prima dată cu mașina pe care am achiziționat-o, matracucile nici nu au băgat-o în seamă, normal, până ce ne-au văzut coborând din ea. A doua zi, deja știam când urmează să vină Luci acasă, căci, încă dinainte de a ajunge în fața casei, „soneria” dădea alarma. A treia zi, la fel, sună „soneria” tot așa, miorlăit, pe lângă scuturat din codiță și din toate cele. Știind deja că a venit Luci, încă înainte de a se face mașina vizibilă, am ieșit afară să-i fac soțului meu o primire frumoasă. Dar stau în curte și… stau și… numa’ nu apare. Matracucile, fericite nevoie mare, așteptau și ele, la fel de nerăbdătoare ca și mine. M-am gândit că s-o fi dus să întoarcă mașina, să nu mai aibă treabă în dimineața următoare. Totuși, nu-i putea lua atâta timp, așa că am ieșit în stradă să văd pe la ce vecin s-o fi împotmolit la povești. Dar… nici urmă de Luci. În schimb, de cealaltă parte a străzii, vis-a-vis de casa noastră, era parcată o mașină identică cu a noastră, aceeași culoare, același model… doar numărul de înmatriculare era diferit. A fost pentru prima și ultima dată când „soneria”, atât de precisă până în acel moment, dăduse o eroare care mă indusese și pe mine în aceeași eroare. Totuși, văzând motivul, am înțeles cum de greșise „soneria” noastră și chiar mi-am spus: „Uf, ce m-am speriat, bine că nu e defectă „soneria”, că la atâta electronică câtă există în absolut orice în ziua de azi, e de ajuns un scurtcircuit, să se ducă-n brânză tot sistemul…”

  Acum, poate să treacă și de zece ori pe zi vecinul cu mașina lui pe stradă, că „soneria” sună doar când apare mașina noastră cu Luci în ea. Niciodată nu a mai dat „eroare”. Îți dai seama ce chestie ciudată ar fi, mai ales că soția vecinului cu mașina în cauză e de-o seamă cu mine și o cheamă tot… Loredana...

                                       „Soneria” noastră în exercițiul funcțiunii...

Eu și câinii mei poznași (Cosma Mihaela, clasa a V-a, Liceul Tehnologic Gâlgău)

   „Orice întâmplare banală poate deveni subiectul unei povești minunate...” am spus, nu cu mult timp în urmă, în cadrul unei activități de la Liceul Tehnologic Gâlgău, fiind invitată de doamna profesoară Laura Chiroban. Am promis atunci că voi publica, pe blog, în „Aventurile matracucilor” cea mai frumoasă poveste scrisă de elevii clasei a V-a. Iată rezultatul...

 

  Într-o zi de vară trebuia să ies, alături de familia mea, pe câmp cu cățeii mei, Maya și Max. Totul era bine și frumos până când am trecut pe lângă straturile de cartofi. Maya și Max au mers direct spre straturi și le-au stricat pe toate, fix după ce am terminat să le punem.

  Apoi, când am urcat și am ajuns sus, a apărut un vecin cu câinii săi și ai mei nu au mai terminat de lătrat, ba chiar distrugeau tot ce li se ivea în cale. Când, în sfârșit, a plecat vecinul, mama mea s-a întors cu un braț de bureți și, ghiciți ce... Maya și Max au sărit pe mama mea și i-au stricat bureții, din fericire, nu pe toți.

  După cam o oră de stat, am coborât, iar eu am adunat flori, făcând un buchet foarte drăguț, însă Max a luat buchetul din mâna mea și dus a fost... Eram așa de tristă, până când, deodată, Maya și Max vin spre mine văzându-mă tristă, iar Max mi-a adus din nou buchetul. 

  Îmi iubesc câinii, mai ales când încearcă să își ceară iertare în stilul lor câinesc!

Dieta 2: constatare cu greutate

  Îl mai țineți minte pe chipeșul și onorabilul vecin patruped, Shar Pei? Cel care a „umilit-o” pe matracuca noastră pe când era în căutarea dragostei, iar apoi plângea la gard, cerându-și iertare… (întreaga întâmplare în „Matracucile și dragostea”). Ei bine, chiar dacă draga noastră Capucino, atunci „s-a făcut că plouă”, cum se spune, nebăgându-l în seamă, ba mai și spunându-i câteva, acesta „s-a înțeles” cu stăpânul lui să-i mai lase câteva „atenții” în gard, invocând și o scuză destul de plauzibilă, de genul: „Poți să le dai la prietenii mei vecini, că eu, oricum, nu mănânc…” Totuși, mira-m-aș să nu fi avut niciun alt motiv ascuns, cum ar fi: „da’ de a ieși ceva din asta!”, căci tocmai văzusem, zilele trecute, un comentariu la un videoclip pe un canal de youtube, în care un tip se lăuda: „Dragostea înseamnă ceea ce oferă bărbatul pentru a obține ce vrea…”

  Eu, în schimb, mă mir că, după atâta vreme, vecinul nostru chiar nu știe că pe matracuca noastră nu o mai interesează băieții/bărbații patrupezi de ani de zile. Dar, de unde, bietul de el, să știe, că doar nu s-a apucat Capucino să strige în gura mare că… mă rog, că e sterilizată. Și nici în ziarul local nu a apărut vreo știre referitoare la așa ceva.

  Matracuca noastră e cum vrei tu s-o cataloghezi, dar proastă nu e. Așa că ea, mare mâncăcioasă, a profitat din plin de toate „atențiile” lăsate în gard, și, alături de ea, Flutur, bineînțeles, căci matracuca noastră este și darnică și, când primește ceva, știe să și împartă (după ce și-a satisfăcut propriile pofte culinare, desigur). Și, de fapt, măcar la „suprafață”, atențiile erau pentru amândoi. Așa au mâncat matracucile noastre pizza pe blat de spaghete, grătare, tocăniță de carne cu sos bechamel și alte mâncăruri a căror denumire nici măcar celebra Sanda Marin, autoare a unei cărți de bucate binecunoscute pe vremuri, nu a auzit de ele.

  Dar, bineînțeles că toate aceste fapte nu puteau să rămână fără urmări. Astfel, în urma unei vizite destul de recente la veterinar pentru un vaccin, a aflat și Lucian că draga noastră matracucă e… supraponderală. Asta știam și noi de ceva vreme, ce nu știam era că matracuca are deja 12 kilograme, când maxim ar trebui să aibă 10. Când avusese cu 600 de grame mai mult, ne făcusem probleme și am început dieta care… știți și voi cum s-a terminat, ajungând, cu jongleriile-i binecunoscute, la 11 kg. Acum, când te uiți la ea, Capucino e mai mult pătrată, decât dreptunghiulară, cu tentă spre cub (deși, până acum, mă mir că nu am observat). Și chiar niște prieteni de familie ne-au întrebat: „Dar v-ați mai luat un câine...?”

  „Ei, Capucino, așa nu mai merge… Trebuie neapărat să începem o dietă mai serioasă. Gata cu „atențiile” culinare din gard ce ne aduc în plus kilograme nedorite, care, o dată instalate, știm ce greu vor să plece”.

  Deja fiind luată această decizie, am convenit cu soțul meu să începem dieta chiar de mâine. Desigur că dieta ei se referă, vrând-nevrând și la Flutur, că doar nu putem să separăm copiii patrupezi în camere diferite când mănâncă și, mai ales, meniu diferit, Flutur cu bunătăți și Capucino doar boabe uscate. Și, ca să-i fie dieta mai ușoară, am decis să încep și eu o dietă, așa, mai mult din empatie pentru matracucă, încercând să dau și eu jos tot… 2 kilograme. Astfel, Capucino, văzând că „sufăr” și eu alături de ea, o să treacă mai ușor peste această perioadă. Se știe că în doi sau chiar în trei (dacă-l punem la socoteală și pe Flutur), suferința e mai ușor de îndurat.

  Mai e nevoie să spun că, la două zile după începerea dietei, matracucile încă țin greva foamei?

 

                                            Sincer, simt că am mai slăbit nițel...

Povestea bunicului

  Încă de când eram mică, bunicul obișnuia să-mi spună tot felul de povești din viața lui sau auzite de pe la alții. Avea un fel deosebit de a le spune, într-un mod amuzant, fiind un povestitor desăvârșit. Așa am aflat că, până pe la doi ani, bunicul fusese blond cu părul creț și maică-sa, tunzându-l chilug, când i-a crescut din nou, părul i s-a înnegrit ca pana corbului, dispărându-i și cârlionții... Sau că nașu’ Manoilă, și el un om glumeț, l-a luat pe bunicu’, vrând să-l ducă la o fată „pe vedere”, el fiind deja însurat cu bunica, doar pentru ospățul cu care ar fi fost omeniți... „N-am putut să-i fac asta la Ilenuța mea și nici nu i-am spus vreodată” mi-a mărturisit bunicul și atunci l-am iubit și mai mult, considerând că împărtășim împreună un secret știut doar de noi doi... O altă poveste mi-a tot repetat-o, de-a lungul timpului, de mai multe ori, dar tot îmi plăcea să o ascult de parcă atunci aș fi auzit-o pentru prima dată.

  Era odată un flăcău numa’ bun de însurat care umbla la două fete deodată. Voia să se însoare, dar nu știa pe care dintre ele să o aleagă, căci amândouă îi erau la fel de dragi. Amândouă erau gospodine, făcând niște plăcinte de-ți lingeai degetele de bune ce erau. Chiar era feciorul nostru în încurcătură, nu se putea hotărî pe care dintre ele să o aleagă, din moment ce i se părea că amândouă au aceleași calități pe care și le-ar fi dorit el însuși pentru nevasta lui. Un bătrân, văzându-l supărat și dus pe gânduri, l-a întrebat ce bai are și băiatul i-a spus „păsul” lui. „Pentru atâta lucru ești tu supărat? Stai că te învață moșu’ ce să faci...”

  Flăcăul, învățat de bătrân ce și cum să facă, se duce, într-o seară, la una dintre drăguțe, spunându-i că mama lui e atât de bolnavă, de stă să moară, nu alta... Fata și-a exprimat părerea de rău, întrebându-l dacă putea face ceva pentru mumă-sa. „Să știi că ar fi ceva... Doctorul o zis că s-a face bine numa’ dacă ar mânca aluat rămas pă curpătoru' pă care să întind plăcintele. Nu cumva ți-o rămas pă curpător, măcar cât ai rade cu cuțâtu’, să-i duc?” întreabă, plin de speranță, feciorul. „Vai, nu știu, stăi că m-oi uita... Că io curăț curpătoru' tăt timpu’ când fac plăcinte, nu-mi place să-l lăs așe, murdar de aluat...” zice fata. Îl ia, îl verifică, dar n-a fost chip să găsească niciun gram de aluat, curpătorul fiind foarte curat.

  În seara următoare, merge feciorul nostru, cu aceeași poveste, la cealaltă drăguță. „Oo, stăi că-ți dau cât aluat vrei, colo-i pă curpător, în cămară...” zice fata. Băiatul ia aluatul strâns într-o punguță, prefăcându-se foarte fericit că maica lui se va face bine datorită leacului miraculos. Dar, de nevastă, a luat-o pe cealaltă fată, cea care n-a fost chip să găsească pe curpăturul ei imaculat nici urmă de aluat de la ultimele plăcinte făcute. Și nu a greșit cu această alegere, mulțumindu-i bătrânului pentru sfatul înțelept pe care i-l dăduse.

  De fiecare dată când fac plăcinte, îmi amintesc de povestea bunicului și curăț curpătorul meu moștenit de la propria mea mamă, foarte bine, gândindu-mă cum i-aș spune lui Luci, dacă ar fi cazul: „Luci, cu toată părerea de rău că mami e bolnavă, nu am gram de aluat rămas pe curpător...” Și chiar mi se pare că-l văd pe bunicu’, zâmbindu-mi șăgalnic...

       curpător -planșetă din lemn pentru aluat

Fă-ți timp... (Traian Dorz)

În trecerea grăbită prin lume către veci,

Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!

Fă-ți timp să vezi durerea și lacrima arzând

Fă-ți timp să poți, cu milă, să te alini oricând!

 Fă-ți timp pentru-adevăruri și adâncimi de vis,

Fă-ți timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!

Fă-ți timp să vezi pădurea, s-asculți lângă izvor,

Fă-ți timp s-asculți ce spune o floare, un cocor!

Fă-ți timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi,

Fă-ți timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!

Fă-ți timp să stai cu mama, cu tatăl tău -bătrâni...

Fă-ți timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini...

În trecerea grăbită prin lume către veci,

Fă-ți timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!

Fă-ți timp să guști frumosul din tot ce e curat,

Fă-ți timp, că ești de multe mistere-nconjurat!

Fă-ți timp cu orice taină sau adevăr să stai,

Fă-ți timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!

Fă-ți timp s-asculți la toate, din toate să înveți,

Fă-ți timp să dai vieții și morții tale preț.

Fă-ți timp, ACUM!

Să știi: zadarnic ai să plângi,

Comoara risipită a vieții, n-o mai strângi!

Bunica la țară

   Într-o sâmbătă de primăvară, acum câțiva ani -vreo zece la număr-, ne-a chemat tati (socrul meu) să mergem la țară, pentru a-l ajuta cu grădina de legume. Nu suntem noi foarte mari grădinari, dar mami (soacra mea), fiind plecată pentru câteva luni în Spania, cineva trebuia să-l ajute și pe tati cu grădina și cine să facă asta, dacă nu noi? Pentru că bunica lucrase toată ziua precedentă la propria ei grădină, era tare obosită și, după ce am anunțat-o că vom pleca în acea zi la țară, chiar i-am spus că tare mi-aș fi dorit să vină și ea și, cu acest prilej, să o cunoască și pe bunica lui Luci. Tocmai ne pregăteam să-i lăsăm de mâncare pentru ziua respectivă când, bunica, cu toată oboseala acumulată cu o zi înainte, și-a exprimat dorința de a veni și ea cu noi. Cum era să o lăsăm acasă? Ne-am gândit că noi vom lucra, iar ea se va odihni și va sta în povești cu bunica cealaltă, depănând amintiri și schimbând sfaturi într-ale grădinăritului, un domeniu în care pot spune, cu toată modestia, că bunica chiar excela, atât în cunoștințe, cât și în practică.

  Când a văzut-o pe bunica, mai ales că se mișca precum un melc, părând foarte fragilă (avea pe atunci 84 de ani), lui tati chiar i-a fost frică să mergem cu ea; dacă i-ar fi venit rău acolo, la țară, cum să o fi putut ajuta? Dar, totuși, nu era mai bine să vină cu noi decât să rămână singură acasă? Acestea fiind lămurite, am pornit-o voioși către activitatea care ne aștepta.

  Ajunși la țară, am mâncat ceva rapid și, după ce am lăsat-o pe bunica să se odihnească, ne-am dus în grădină la lucru. Nu trecuse mai mult de vreo jumătate de oră, până când bunica nu a mai avut răbdare să stea în pat și a ieșit afară. I-am făcut un tur al gospodăriei, i-am arătat ograda, șura, grajdul cu iapa, cu văcuța și vițelușul ei... I-am făcut cunoștință chiar și cu Câine-Dog al bunicii celeilalte, un cățel simpatic foc, care ne vizita de fiecare dată când era cineva acasă (pentru că nu i se spunea nicicum, mă gândisem că acest nume este tocmai potrivit si așa a rămas botezat). Apoi, am adus-o în grădină să stea la umbră pe o băncuță. Între timp, venise și bunica lui Luci, așa că au făcut cunoștință și au început poveștile... Noi ne-am văzut în continuare de lucru, tati cu Luci au săpat, eu am plivit buruienile... Dar, normal, bunica nu a mai avut răbdare nici să șadă liniștită. Așa că, doar ce ne trezim cu ea în mijlocul grădinii, mărunțind, greblând, făcând straturi și, sprijinindu-se în sapa mică, începe să dea ordine ca un adevărat general în toiul misiunii: „Cuscre, adu arpagicul...; Luci, vezi că aici punem castraveții...; Adu, rogu-te, răsadurile de roșii...; Vino aici cu apa...; Nu uda acolo...” de nu mai știa bietul Luci încotro s-o apuce. Bunica cealaltă, îndoită bine de spate, cu cele două bote pe lângă ea, spune, așezându-se mai bine pe băncuță: „Apăi, lucre cine poate...” Bunica, simțindu-se oarecum vizată, zice așa, ca o scuză: „De știam dinainte, să nu fi mers ieri la grădină, că m-am cam obosit acolo...” Luci, roșu la față și pic de apă de atâta alergătură, vine lângă mine și-mi spune gâfâind: „Nu mai poooot...” Eu râd: „Bucură-te că avem doar o bunică-general, și nu două...”

  Până seara, planul activității propuse fusese realizat, cotele de 100% atinse, grădina arătând impecabil. Chiar dacă toți eram „terminați” și vlăguiți de toată energia, trebuia să recunoaștem că, nicicând, până atunci, grădina nu arătase atât de bine. Noroc că „generalul” fusese cu noi în acea zi, și, mai ales, că nu fusese atât de obosit pe cât crezusem noi... Dar îți dai seama cum ar fi fost dacă era bunica odihnită...?

Arpagic (Ana Blandiana)

 Într-o zi pe când lucram

În grădină, pe sub geam,

Îngrijind un trandafir,

Văd că intră un musafir:

Era mic c-abia-l vedeai,

 Dar cu mustăți ditamai;

Încăpea printre uluci,

Dar avea blănița-n dungi;

Și-ntr-un capăt, dintr-o dungă

Îi creștea o coadă lungă;

Era numai cât o floare,

Dar avea patru picioare;

Ochii-albaștri îi clipeau

Și știa să zică „miau”.

Ba să vezi și să te bucuri-

Sărea-n aer după fluturi

Și știa chiar să se joace

Cu câteva ghemotoace.

Oare, ce-ați fi făcut voi

Cu-acest musafir de soi?

Eu, oaspetele important

L-am tratat cu lapte cald;

Ca să-l conving să rămână,

I-am dat și-un pic de smântână;

Și, pentru că era mic,

L-am botezat Arpagic.