De-a lungul
timpului, am colecționat și eu, ca mulți
alții,
tot felul de chestii: pe vremea lui Ceaușescu staniol și ambalaje
de ciocolată, căci
erau la mare căutare (ciocolata,
nu ambalajele).
Dar, după ce am primit de la o fată o grămadă de ambalaje de
acest fel, și românești, și străine, le-am păstrat o vreme,
după care, mi-a pierit interesul pentru așa ceva. Probabil,
nu e același lucru să păstrezi ambalaje a căror ciocolată nu ai
gustat-o...
Am
început o altă pasiune,
influențată
de fratele meu: filatelia. Ne
cumpăram, eu
și frate-meu, timbre de
5 lei și, dacă aveam dubluri, făceam schimb, apoi le așezam în
clasoare chinezești, foarte frumoase, cumpărate de tati cu
ani în urmă, căci fusese și pasiunea lui, multe timbre fiind de
la el (încă
le mai am).
Apoi, am trecut la șervețele.
Le
colecționasem
o vreme, apoi
le
dădusem pe
toate, fără nicio părere de rău, unei
persoane deosebite, nemainteresându-mă;
între timp, „flacăra pasiunii” pentru șervețele
s-a reaprins, astfel că am început o altă
colecție,
pe
care o mai am și acum și
pe care o „măresc”
cu fiecare șervețel primit, căci, rudele mele (și
nu numai), știind
de pasiunea mea, nu ratează
ocazia de a-mi completa colecția cu
șervețele deosebite la
fiecare sărbătoare.
Am
colecționat și
„buruieni”
cum le zice Luci la flori,
ajungând să am, la un moment dat, 100 de ghivece (dar, neștiind să
îngrijesc toate speciile, multe mi-au murit), bijuterii (gablonțuri
-cercei,
brățări, mărgele, lănțișoare, broșe
-de
toate felurile,
în
special fluturi și buburuze-,
păstrându-le
în două cutii deosebite, pe categorii),
vederi cu actori și cântăreți români
și străini (pe
asta, recunosc, am „moștenit-o” de la altcineva), terminând
cu... păpuși de porțelan.
Dar, să vă
povestesc cum a luat naștere această pasiune: văzusem pe la
chioșcurile de ziare o nouă colecție care se vindea cu un ziar,
așa cum fusese și colecția de cărți de la Editura
Adevărul
(asta a fost pasiunea lui Luci, cumpărând ambele colecții -cea
verde și cea roșie-, bine,
are și Luci câteva colecții „la activ” despre care voi scrie
cu altă ocazie).
Colecția de
care am amintit
se referea la păpuși de porțelan, cam cât palma de mari,
îmbrăcate în
haine de epocă. Le-am
văzut doar în treacăt, nu
mi s-au părut cine știe ce.
Dar, vizitând-o pe o bună prietenă, aceasta avea câteva păpuși
de porțelan deosebite, foarte frumoase,
vechi,
cumpărate din Italia, de pe la târguri. Acestea, în schimb, mi-au
atras privirea, fiind fascinată de fizionomia lor diferită una de
cealaltă, de minunatele rochițe și „zorzoane” cu care erau
înveșmântate. Da, erau cu totul deosebite de cele
pe care le
văzusem eu la
chioșcurile de ziare.
În
Centrul Vechi al orașului exista un anticariat în care, venind
de la serviciu,
mai „pierdeam” uneori,
timpul,
cumpărând tot felul de chestii interesante
(pentru
mine) la prețuri modice: pahare,
obiecte ornamentale din ceramică...
Am găsit chiar și o cutie cu două seturi de cărți de joc, cutie
pe al cărei capac era
o mașină de epocă, foarte frumoasă, făcută cadou soțului meu,
de ziua lui (o avem și acum). Ei
bine, în
acel anticariat am văzut într-o zi, două păpuși de porțelan.
Erau
una blondă și una brunetă, ambele
cu
niște rochițe frumoase și cu
ochi albaștri de nuanțe diferite. „Pe
care să o fi luat acasă?”
Aceasta
a fost o întrebare pe care am cântărit-o multă vreme. Cred
că am stat mai mult de o jumătate
de oră
în anticariat, de s-o fi gândit doamna al
cui
era magazinul că oi fi având ceva gânduri ascunse. Îmi
plăcea păpușa
blondă
tare mult, dar... avea o problemă: îi lipsea degetul arătător al
mâinii drepte (fusese ciobit) și mă gândeam cum să iau chiar
prima mea păpușă de porțelan cu... defect. Bun, să o iau pe cea
brunetă. Totuși... îmi place mult
și
păpușa blondă. Pentru că nu mă puteam hotărî, le-am luat pe
amândouă.
Acestea
au
fost
primele mele păpuși de porțelan. Le-am adus acasă, le-am spălat
rochițele, pantalonașii, ciorăpeii, pantofiorii... Am observat că
aveau capul, mâinile și picioarele din porțelan, trupul fiind din
material umplut cu ceva ca vatelina. Erau
foarte diferite,
ceea
ce făcea ca fiecare să fie specială în felul ei. Am început să
mă gândesc: păpușile nu sunt noi, deci au deja o poveste, au fost
ale cuiva,
poate ale
unor fetițe care le iubeau foarte mult, le-au dat nume, le-au
alintat, au dormit cu ele, le-au destăinuit toate secretele lor,
toate gândurile, spaimele
pe care le aveau,
visele... Pentru
că păpușa
blondă avea
degetul arătător frânt, m-am
întrebat: „Ce
accident o fi suferit de și-a pierdut un deget și, tocmai de la
mâna dreaptă?”
În
rest, păpușa era, într-adevăr, foarte frumoasă, blondă
cu părul lung, toată numai bucle... „Oare
cum
de fetița, care te-a iubit nespus, a putut renunța la tine? Cum ai
ajuns într-un anticariat?”
am întrebat, privind-o pe Anastasia,
căci,
așa am „botezat-o”.
Am
trecut la păpușa brunetă, care
avea
un semn deasupra sprâncenei drepte, o pată de culoare
rămasă de pe vremea când chipul ei a căpătat viață. Mi-am
continuat gândurile, imaginându-mi:
a
fost multă vreme complexată de acel semn, de parcă i-ar fi știrbit
din frumusețe. Oricum, nici nu se considera frumoasă,
încercând să se ascundă de toți și de
toate.
Odată
cu vestimentația ei, a
primit și o pălărioară din
același material
cu rochița și, de atunci, parcă și-a mai revenit, considerând că
pălărioara îi mai maschează „defectul”. Dar, ea nu știa că
tocmai semnul acela distinctiv o făcea mai frumoasă, mai specială,
mai...
Maia... i se potrivește... Maia
să fie.
Ei bine, vă
dați seama că de la primele două păpuși până la gândul de a
le „salva”
pe celelalte întâlnite prin magazinele second sau anticariate, nu a
fost decât un pas. Nu mai țin minte când am început să le
colecționez, dar am găsit o poză din iunie 2014 în
care aveam deja 7 păpuși (de
fapt 5, căci două își începuseră povestea odată cu mine, fiind
noi).
Nu știu ce să
zic, dar... parcă ele îmi ieșeau în cale. Le
găseam prin anticariatele din oraș, prin magazinele de haine second... În autobuz dacă eram, uitându-mă pe geam pe când mă
întorceam acasă de la serviciu, se
întâmpla uneori să văd
o păpușă minunată în vitrina vreunui magazin, parcă
așteptându-mă, astfel că a doua zi eram deja acolo, pregătită
să o iau acasă.
Bineînțeles că nu le-am cumpărat chiar pe toate, căci
nu m-ar fi ținut buzunarele, dar care mi se păreau deosebite sau
aveau o însemnătate pentru mine, le luam acasă în colecția mea.
Eram fascinată de păpușile vechi, căci, mă gândeam că ele vin
la mine deja cu o
poveste
a lor, o poveste tainică, învăluită în mister. Comoda pe care
era televizorul a început să devină neîncăpătoare, odată ce
colecția mea se mărea pe an ce trece...
Am,
într-adevăr, și câteva păpuși noi, cumpărate de mine sau
primite cadou, am vreo
trei și
din colecția de care v-am spus la început și care nu mă
impresionase... Am păpuși de porțelan de toate felurile și de
toate mărimile (cea
mai mică este
de mărimea unui
deget, Nectaria, iar
cea mai mare de vreo 60 de cm., Teo-Daria):
și țărănci, și fete obișnuite, și aristocrate din înalta
societate, blonde,
brunete, roșcate, pistruiate, cu ochi albaștri, căprui, verzi sau negri, chiar
și trei negrese,
dar
și clovni (doar câțiva).
Cum
am
ajuns și la clovni, deși nu avusesem intenția asta? La un magazin
de unde luasem câteva păpuși, doamna
al cui era magazinul
mi l-a oferit pe
primul,
cumva, cam
așa:
„Acuma,
dacă ai luat păpușile, ia-l și pe ăsta, să nu rămână singur,
de pripas...” Nu
este din porțelan, mai degrabă pare o statuetă din ceramică, dar,
dacă l-am luat cu păpușile, l-am strecurat și pe el în colecție,
denumindu-l
Păcală;
ceilalți clovni însă, opt
la număr,
sunt din porțelan.
Am
chiar și trei păpuși cu cheiță, pe care, dacă o învârți,
cântă, însă doar două păpuși se mișcă în timp ce se aude
melodia. Ce
am mai observat este faptul că păpușile mai micuțe ca mărime au
tot trupul din porțelan, pe când cele mai mari, doar capul, mâinile
și picioarele; de asemenea, diferă și tipul de porțelan din care
sunt fabricate, unele sunt din porțelan mai dur, altele, mai fin,
chiar
și nuanța porțelanului diferă...
Păpușile „cântătoare”
Pentru că
prietena mea,
ale cărei păpuși mă impresionaseră la început și datorită
căreia am ajuns
să le colecționez și eu, mi-a spus că, o colecție care „se
respectă”,
trebuie să conțină și băieți, am, într-adevăr, și așa
ceva. Absolut toate păpușile au primit nume (în
afară de trei care aveau deja),
în funcție de fizionomia lor, de povestea pe care mi-o imaginam sau
influențată
de
personaje din cărțile citite, gândindu-mă
că seamănă cu ele (Alice
din
„Alice
în Țara
Minunilor”,
Heidi, Clara din
„Heidi, fetița munților”),
la această îndeletnicire, antrenându-l și pe Luci (cum
am reușit această „performanță”, nu-mi dau seama).
Numele lui Madam Butterfly nu știu de unde vine (de
fapt, mie îmi plac foarte mult fluturii),
dar când am văzut-o, ăsta a fost numele care mă gândeam că i se
potrivește, fiind o aristocrată din înalta societate, foarte
frumoasă și care este, zic eu, un fel de mamă a păpușilor pe
care le iubește și le protejează, indiferent de condiția lor
socială.
Madam Butterfly
Chiar
și păpușile
care aveau vreun defect m-au impresionat, gândindu-mă că au și
ele poveste
de spus căci, nici în viața reală nu sunt chiar toate lucrurile
„roz”. Astfel,
la prețuri de
nimic,
unele chiar gratis, date „pe deasupra” păpușilor pe care le
cumpăram, au ajuns și ele în colecția mea.
Am și două
păpuși valoroase, cu ștampilă, care fac parte din colecții
cunoscute, pe una chiar am găsit-o căutând pe internet, având și
nume: Beatrice. Am
și dubluri, numite Gemenele sau Gemenii, luându-le deodată (nu
m-a lăsat inima să le despart) sau,
dacă le luam pe rând, le dădeam un nume asemănător: Ștefana și
Ștefania, doi frați: Gheorghiță
și Gheorghina...
Ei bine,
astfel a venit și anul 2017 în care aveam deja, vreo șaizeci
de păpuși. Când am aflat că am cancer, pe lângă celelalte la
care mă gândeam, neștiind ce mă așteaptă, cum vor decurge
lucrurile, am început să mă gândesc și la păpușile mele, ce
soartă le va aștepta: voi muri, Luci se va recăsători și cui
i-ar trebui păpușile soției decedate? Vor ajunge să fie aruncate
sau date „de pomană” cine știe cui... cuiva care nu le va
aprecia așa cum merită... Am ajuns la concluzia că mai bine le dau
eu, sau, măcar, pe cele mai deosebite, să fiu sigură că ajung
unde trebuie...
Să știți că
nici să dai ceva gratis nu e atât de ușor, când soarta ta este
incertă și viitorul nesigur. Nu m-am gândit că va fi atât de
greu să le găsesc un alt cămin primitor păpușilor mele. Am
început să le ofer rudelor care știau cât de mult țin la
colecția mea: nepoata mea, care era în primul an de liceu, nu a vrut-o pe Bianca (păpușa deosebită al cărei nume îl poartă)
și era chiar foarte îngrijorată: „Ce-i cu Lora, de ce
a vrut să-mi dea o păpușă, ce se întâmplă cu ea, ce boală
are?” (asta am aflat-o mai târziu, de
la o prietenă de familie, după
operație);
cumnata
mea,
la fel, nici nu a vrut să audă; ce am reușit a fost să ofer cadou
unei verișoare, de ziua ei, cea mai mare păpușă pe care o aveam în
acel moment (de vreo 80 de cm., Selena);
am încercat și
la serviciu, acolo am reușit să dau unui coleg un băiat și o
fetiță, foarte frumoase, dar... cam atât; cum întrebam, cum se
găseau tot felul de motive de a mă refuza, nu știu dacă le era
frică de mine (că
voi muri și chiar nu voiau ceva care să le amintească despre asta)
sau... pur și simplu, motivele invocate erau reale... Între timp,
aflase mami și m-a „sfătuit” să nu mai dau și să nu mai
achiziționez alte păpuși până vin de la Cluj. În
ultimul weekend petrecut acasă, înainte de a merge la Cluj pentru
operație, mi-am înșirat păpușile pe masa pe care am pus-o în
fața șemineului și m-am
întins
pe pat, privindu-le până am
adormit
cu acea imagine în minte. Nu știu dacă cineva m-ar înțelege dacă
i-aș spune că păpușile mă relaxează, mă liniștesc, îmi dau o
stare de calm...
După
operație, tati m-a ajutat să-mi cumpăr un dulap pentru
păpușile mele, plătind jumătate din sumă. În
sfârșit, păpușile mele aveau un loc doar al lor. Tot în
acea perioadă, cineva,
o cunoștință pe care o apreciez mult,
m-a
„sfătuit”
că ar fi bine să-mi duc păpușile, măcar pentru o perioadă de
timp, în afara locuinței, povestindu-mi
despre mașina la care a ținut foarte mult și pe care a vândut-o,
cumpărându-și, între timp, alta; dar tot îi părea tare rău
după mașina vândută, care, nu se știe din ce motiv, s-a stricat
(poate din cauza că i-a părut atât de rău după ea). Astfel,
nu se știe de unde vin aceste păpuși, cui ar fi aparținut și,
până și eu auzisem de energia negativă
a
cuiva decedat impregnată pe anumite obiecte și care fac să se
întâmple tot felul de incidente neplăcute; sau
să-i fi aparținut cuiva care să plângă și acum după ele (cum
s-a întâmplat cu mașina de
care tocmai v-am povestit)
și din această cauză să se întâmple astfel de lucruri.
Deci,
m-a
sfătuit să
nu rămână în casă nici măcar o păpușă de porțelan. Ei bine,
având în vedere boala pe care am avut-o, am făcut-o și pe asta,
dar... mi-a fost tare greu. Astfel,
de dinainte de Paști, în 2018
păpușile mele au locuit tot în dulapul lor, protejate de o folie
împotriva prafului, dar în casa veche, folosită acum pe post de
magazie. Dar ce credeți, că a rămas casa mea fără nicio păpușă?
Cele pe care mi le cumpăram, ajungeau tot în... casă. Apoi, îmi
aminteam și le transferam în magazie. Dar
eu, de regulă, nu sunt superstițioasă și niciodată nu m-am
gândit că păpușile mele ar fi „capabile” să facă ceva rău,
datorită cine știe cărei energii negative sau a cuiva decedat (vă
mai amintiți, probabil, de filmul cu păpușa Chucky,
care, recunosc că pe mine m-a băgat în sperieți o bună perioadă
de timp; dar nu mă gândisem la așa ceva în privința păpușilor
mele).
Pentru că eu
tot mai adăugam câte o păpușă la colecția mea, am promis că
atunci când voi
avea 100,
mă voi
opri.
Auzisem de o persoană care avea vreo 400 de păpuși și soțul ei a
zis că o
va expulza din casă,
dacă mai achiziționează altele. Nu
voiam să ajung
și eu într-o situație asemănătoare sau să ajungă Luci să-mi
urască colecția pe care eu o iubeam. Așa că am început să fiu
mai selectivă în ce privește întregirea colecției: nu mai
cumpăram dubluri sau păpuși cu defect. Ultima păpușă trebuia să
fie deosebită și chiar așa a și fost: în
noiembrie 2019 am întregit colecția cu Noelle, o păpușică
frumoasă, cu o rochiță din catifea, de culoarea viorelelor, cu
dantelă albă și cu pălărioară asortată cu rochița.
Aveam deci,
103 păpuși (din
porțelan doar 102, căci, după
cum am spus, Păcală e din ceramică). De
fapt, avusesem mai multe, dar,
de-a lungul timpului, am dat și eu cadou dintre păpuși (17
după numărătoarea mea),
așa cum am și primit de la cei
din familie,
de la prieteni sau chiar de la persoanele de unde achiziționam
păpușile și care mă cunoșteau deja). În
2021, înainte de Rusalii, exilul păpușilor mele a luat sfârșit,
Luci,
fără să-l rog eu, aducându-mi-le, cu dulap cu tot, sus la
mansardă. După ce lipsiseră trei ani, în sfârșit, păpușile
mele dragi au
ajuns acolo unde meritau.
În vară,
fusesem
la mănăstirea Bârsana unde, pe margine de drum, la o tarabă, am văzut de vânzare și păpuși (din
plastic) îmbrăcate în costume populare. Aceste costume m-au
impresionat puternic și mă tot gândeam cum să fac, căci
promisesem că nu voi mai achiziționa altele
după
întregirea a 100 de păpuși în
colecție și
deja depășisem numărul promis datorită unor
cadouri neprevăzute. Dar, normal că a venit și soluția salvatoare:
„Luci, am promis că nu mai cumpăr păpuși de porțelan. Dar
astea sunt din plastic, deci, m-am gândit să cumpărăm un băiat
și o fetiță și să-mi îmbrac de acasă din colecție o pereche
de păpuși cu costumele populare ale acestora...” Soțul meu a
zâmbit, vizibil
impresionat de ideea mea și
a fost de acord, astfel că am venit acasă cu păpușile care, mai
bine nu vă spun cât au costat. Dar a meritat, căci, două
dintre păpușile mele din porțelan, Lucian
și Florina, au avut onoarea de a îmbrăca aceste minunate costume
populare.
Aceasta este
povestea iubitei mele colecții care a durat câțiva ani până la
realizarea ei (vreo 5), dar care, în fiecare seară, îmi bucură
sufletul...
