Pentru că nu mai avusesem finanțe
și pentru mansardă, am mai așteptat câțiva ani până să
continuăm cu terminarea casei începute în 2011. Sunt deja 11 ani
de atunci și încă tot nu e gata. În 2019 am decis că ar fi cazul
să continuăm cu lucrările. Am găsit o echipă care lucrează
bine, dar era liberă doar din februarie până în primăvară. Și,
în acel an, fusese o iarnă cu multă zăpadă, normal, după
terminarea sărbătorilor, căci cam așa se întâmplă în ultimul
timp. Pe la sfârșitul lunii februarie, în ultima săptămână a
lunii mai exact, am început lucrările -reautorizarea fusese gata cu
un an înainte, dar e greu să găsești oameni care să lucreze
bine, ca să nu mai zic și de bani…
A fost o perioadă tare dificilă,
fiind nevoiți să dormim îmbrăcați căci, lucrând la partea de
sus a casei, a trebuit să fie demontat și coșul de fum al
termoșemineului pe care îl aveam în momentul respectiv și, fiind
încă februarie, era destul de frig. Dar, pe lângă acest aspect,
am avut un „noroc”… căci, în timpul săptămânii dacă era
destul de ok și se putea lucra, când venea weekendul, începea să
plouă și nu se mai oprea până pe luni, marți. Vreo trei
săptămâni cam tot așa a ținut-o…
Neavând acoperiș, cu toate
foliile puse pentru a proteja cât de cât parterul casei, am început
„să intrăm la apă” la propriu… Astfel, a început să plouă
în camera unde dormeam, deasupra patului. A fost nevoie să-l mutăm
în mijlocul camerei, punând o găleată în locul unde picura. A
început să picure și prin alte părți, dar, atâta timp cât
patul unde dormeam era cât de cât protejat… Într-o seară, am
stins televizorul, ne-am urat noapte bună și ne-am strâns mai bine
unul lângă altul din cauza frigului, încercând să dormim. Dar,
nu bine închidem ochii, că se aude pe la picioarele patului un
zgomot puternic, de parcă s-ar prăbuși tavanul. Capucino, biata de
ea, care era sub pat, iese rapid, cu o viteză incredibilă, dar nu
pe la picioarele patului, de unde venise zgomotul, ci pe la partea
opusă, ajungând între noi, în pat, într-o secundă.
Am sărit în sus amândoi: „A
căzut tencuiala…” strig eu, speriată, strângând-o pe Capucino
în brațe. Luci se ridică din pat, aprinde becul și vedem,
într-adevăr, la picioarele patului, chiar lângă televizor, o
bucată zdravănă, dar nu de tencuială, cum am crezut eu, ci de
glet… Am strâns de pe jos molozul, am pus o folie pe comodă,
încercând să protejăm, cât de cât, televizorul, în cazul în
care s-ar mai fi desprins glet de pe tavan. În altă noapte, chiar
lângă Luci, pe partea lui de pat, cade iar o bucată bună de glet,
exact în fața calculatorului. Ne-am trezit și, de data asta, Luci a strâns calculatorul cu tot ce ține de el și l-a mutat în casa
veche, folosită deja pe post de magazie. În altă zi, Luci stătea
la masa pe care o pusesem unde a fost patul înainte și mânca.
Dintr-o dată, altă bucată de glet cade pe lângă el… „Tavanul
ăsta parcă încearcă să mă nimerească…” zice Luci. Începem
să râdem, făcând haz de necaz, deși, mai degrabă, îmi venea să
plâng. Mă bucuram când eram la serviciu, unde măcar era cald și
uscat și nici „nu încercau să ne nimerească” bucăți de
glet din tavan. Oricum, nu a durat mult până am fost nevoiți să
punem folie și pe patul în care dormeam si chiar o umbrelă...
În bucătărie deja picura cam
peste tot, și pe canapea, și în fața plitei, și pe lângă
plită… Flutur era mai protejat afară, în cușcă, unde pusesem o
pătură groasă. Capucino dormea cu noi în cameră, tot sub pat,
dar cam pe unde ne erau pernele, în caz de ceva, să ajungă mai
repede în pat, fiind mai aproape de noi. În hol… nu mai zic ce
apă era, baltă de-a dreptul. Dacă voiai să ajungi în baie, îți
luai ghetele, era mai sigur… Pusesem folie peste tot în bucătărie,
pe canapea, pe mobilă, pe televizor… În hol, la fel, folie peste
parchet, încercând să-l protejăm, cât de cât… Dar, ce să mai
protejezi, dacă era baltă… Ne uitam cum plouă din tavan, din loc
în loc, pe la ușa de la baie, pe la tocul ușii, cum cobora
firicelul de apă pe unde-și făcuse loc…
Ne-am dus la un supermarket, să
cumpărăm niște vase din plastic, niște ligheane în care să se
strângă apa din hol pe unde ploua mai tare și niște mopuri cu
care să o adunăm de pe jos. Acolo ne-am întâlnit cu un coleg de
serviciu de-al soțului meu care ne-a întrebat ce facem cu atâtea
ligheane (erau vreo cinci).
Ce să facem, ne trebuie la țară…” răspunde Luci. După ce
ne-am despărțit de el, îmi zice: „Cum să-i explic omului că ne
plouă în casă și trebuie să ne mobilizăm?”
În sfârșit, s-au oprit și
ploile, a trecut și prima lună a primăverii și știți, dacă ați
construit ceva, câtă mizerie se adună, cât noroi, cât praf…
oricum, singurul loc unde a rămas covorul pe jos era camera unde
dormeam, aceasta fiind folosită, în același timp, și pe post de
birou. Curtea… nu mai zic cum arăta, peste tot lemne, bucăți de
scânduri, bucăți de cărămidă, de BCA, saci cu ciment, nisip,
balastru… na! ca pe un șantier, ce mai! La Paști, ne-am oprit cu
lucrările, se terminase deja partea de sus până la tencuială
când am zis că e suficient, deocamdată. Oricum, se pusese deja
acoperișul, se dăduse și culoare la casă, era cazul să ne mai
revenim (din toate punctele de vedere) după toată debandada asta.
Acum ne-am mutat deja la
mansardă, dar ar mai fi nevoie de balustradă și placarea scărilor.
A, și dressingul din hol. Parterul, în schimb, a rămas,
deocamdată, cu „rănile” primite în urma construirii părții
de sus. Cu pandemia, cu boala mea… cine-a mai avut timp să se
gândească și la reparat și zugrăvit? Dar, e de-ajuns, dacă vii
la noi acasă și-ți ridici ochii, să-ți dai seama că aici au
avut loc „lupte serioase” care s-au soldat cu „răni” ale
tavanului și cu parchetul umflat. Le-a veni și lor, până la urmă,
vremea de „doftoricit”...
