Într-un colț uitat de lume... lângă podul dinspre moară
O bătrână și-o copilă își duc viața-ntr-o căscioară.
Erau tare nevoiașe... greu se descurca bunica
Își creștea cu multă trudă și iubire, nepoțica!
Dar necazul iute vine peste omul necăjit
Și fetița ei cuminte într-o zi s-a-mbolnăvit!
Tot a încercat bătrâna să găsească bolii leac
Dar degeaba... că nimic nu se leagă la sărac!
A pornit plângând bătrâna la un doctor la oraș
N-avea bani ca să-l plătească, dar a luat un colț de caș!
Însă doctorul îi spune: „-N-am cum să te-ajut bunica,
Până nu-ți aduci la mine, mai în grabă nepoțica!”
Lacrimi i-au brăzdat obrajii că n-avea cum să o poarte
Pe fetița ei bolnavă la un vraci așa departe...
Dar mergând pe străzi buimacă a văzut în fața sa
O biserică frumoasă... pe o stradă... undeva!
A intrat privind sfioasă către sfinții din icoane
Și a-ngenuncheat bătrâna lângă câteva cucoane
Ascultându-le bătrâna rugăciunea lor cea lungă
A-nceput cu voce tare, să rostească a sa rugă:
„-Dragă Doamne, sunt Maria! Nepoțica mea-i bolnavă
Zace-n pat de multă vreme... e slăbită și firavă
Dacă poți Tu să o vindeci, mergi acuma... iute... iute
Casa noastră-i lângă moara ce se află lâng-o punte!
Ai să vezi căsuța noastră cu pereții care crapă
Are găuri în șindrilă... e micuță și săracă...
Caută sub preșul roșu și ia cheia de la ușă
Mergi, Te rog, să-mi vindeci fata! Fata mea ca o păpușă!
Să nu uiți! Când ieși din casă să pui cheia tot la loc
Ca să pot deschide ușa când o fi să mă întorc!
Gata, Ți-ai notat adresa? ...iaca ... plec și eu la drum,
Mulțumesc, Mărite Doamne... mulțumesc încă de-acum!”
O priveau râzând mărețe, „cuvioasele” femei
Zice una mai țâfnoasă: „-Vai și-amar de ruga ei!”
Dar bătrâna-și ia desaga și pornește către casă
Cu nădejde mare-n Domnul... nu le-aude sau nu-i pasă!
Și minune! Când ajunge și deschide grabnic ușa,
Nepoțica ei cea dragă cânta legănând păpușa.
„-Cum? Te-ai ridicat, micuțo? Vino iute la bunica!”
Și degrab' îi sare-n brațe ca zvârluga, nepoțica!
„-A venit aici un doctor și m-a sărutat pe frunte
Avea haine de lumină și în plete stele multe,
Și sub pletele-nstelate... precum crinul fruntea Lui!
Dar pe mâini avea, bunico, două răni adânci de cui!
Și mi-a spus cu voce blândă, mângâindu-mi talpa goală
Să mă joc iar cu păpușa că nu mai sunt bolnăvioară!
M-a rugat să-ți spun și ție c-a găsit căsuța noastră
Și ai cheia așezată chiar sub preș, lângă fereastră.”
Pe Eliana Popa am cunoscut-o pe Facebook, de fapt am văzut postată o poezie scrisă de ea, dar apărea că fiind scrisă de ... Eminescu... Ea încerca doar să-și revendice versurile care-i purtau semnătura. Unii au înțeles, unii ... băteau câmpii în continuare, căci când n-ai cu cine... asta este! Am căutat alte poezii scrise de ea și m-au cucerit de la prima pe care am găsit-o. De atunci mai postez poezii de-ale ei și nu a fost una care să nu-mi smulgă lacrimi... Mă bucur că sunt cantate ca pricesne poeziile ei!
RăspundețiȘtergere